Politicienii aveau pe masă două opțiuni: alături de Antantă (sau Tripla Înțelegere) sau Puterile Centrale (sau Tripla Alianță).
Familia regală era de origine germană și germanofilă. Iar Regele Carol I lăsase cu limbă de moarte ca țara noastră să nu declare nimic împotriva Puterilor Centrale cât timp era în viață (dar decedase în 1914). La Consiliul de Coroană din 3 august 1914 susținuse intrarea alături de Germania, dar majoritatea guvernului a votat pentru neutralitate. Regele a acceptat, deși a rămas nemulțumit și a încercat să influențeze deciziile din umbră.
După doi ani, în care beligeranții solicitau tot mai imperios ajutoare, în 1916, guvernul a decis pentru Antantă. Asta pentru că promisese o posibilă reîntregire a țării, iar Germania și Austro-Ungaria, nimic, în afară de bine-cunoscuta ordine nemțească.
La consiliul de care vorbesc, P.P. Carp a ținut un discurs istoric (și, poate, nu în cel mai bun sens): „Am trei fii; îi dau Majestății Voastre (Ferdinand) să se bată și să moară; iar eu mă voi ruga lui Dumnezeu ca armata română să fie bătută.” Teribile cuvinte. Însă profund, fundamental greșite. Veți vedea mai la vale de ce.
Am pomenit cele întâmplate în urmă cu mai bine de 100 de ani în urmă, pentru că, azi, situația nu mai e chiar atât de dramatică, însă ceea ce se discută public nu mai e partinitate, ideologie, orgoliu, ci un lucru mai înalt: stabilitatea României și bunăstarea populației. Și tare mă tem că nu despre România sunt discursurile, ci tot despre orgolii, calcule, aranjamente, aroganțe.
Nu există țară puternică și prosperă cu o populație haotică, nemulțumită, dezorientată. Avem astfel de state – dar ele sunt într-o poziție provizorie, tot mai neclară. Unele, bogate până la Dumnezeu. Însă populația majoritară pare copleșită de nesiguranță și de temeri. Deși PIB-ul sparge tavanul, veniturile majorității sunt la genunchiul broaștei. O țară stabilă se recunoaște exclusiv prin participarea majorității cetățenilor la avuția națională. Orice altă socoteală, oricât de seducătoare, e o manipulare.
Și așa ajungem la căderea guvernului. E inutil să spun că, în istoria noastră recentă, am avut șase guverne date jos prin moțiune de cenzură și uite că n-a murit nimeni. E drept, țara a dus-o când mai rău, dar și mai bine. Însă, cum zice poetul, bucuroși le-om duce toate, că noi suntem căliți în multele dezastre politice și economice prin care am trecut de când ne știm. Dacă tragem linie, am dus-o cam trei sferturi din timp rău și doar un sfert binișor.
Ceea ce deosebește însă trecutele căderi de cea actuală e felul în care partenerii se păruiesc în public. Se calcă în picioare. Apoi, jură în fața altarului unde se pupaseră deunăzi că nu se vor mai îmbârliga vreodată. „Niciodată să nu spui niciodată”, zice agentul 007, iar poporul îl încuviințează: „Lasă loc de bună ziua!” Am mai văzut, nu demult, în vremea lui Iohannis, cum ciuma roșie sau broscoiul bubos s-a transformat, peste noapte, în prințul fermecat. Deci nimic nu-i bătut în cuie. La fel de grav sau ridicolă îmi pare păruiala (cu parul) nuntașilor, deși nu au depins de ei nici mirele, nici mireasa. Ce frumos le turuie gurile!
Când văd ce argumente supersofisticate, ce paradoxuri scoase din puțul gândirii, ce panseuri de Gâgă supărat, ce laude deșănțate, unsuroase, dezgustătoare, ce imnuri de slavă și diatribe otrăvite cresc și se revarsă de pe buzele atâtor oameni cu carte, cu școală, mi se face nițel frică. Parcă aud, peste ani, „…mă voi ruga lui Dumnezeu ca armata română să fie bătută.” Or, dacă cineva are măcar un gram de rațiune, ar trebui să recunoască un lucru atât de simplu, că e invizibil: țara trebuie guvernată. În orice aranjament decent, dar nu oricum.
Un guvern minoritar nu are nicio șansă – iar aici Băsescu nu mai există și nici urmașul lui nu înțelege pe ce pârghii imorale să apese ca să stoarcă o majoritate din minoritate. Alegerile anticipate sunt cealaltă alternativă, iar dacă sondajul CURS e real, tot nu e posibil niciun guvern.
Duduia Europa e răbdătoare, că s-a obișnuit cu pandaliile românești și ne-a băgat în trăistuță câteva miliarde. „Hai, copii, înțelegeți-vă, nu fiți Gâgă!” Și guvernarea e probabil singura soluție. Dar nu una în care un singur partener își impune viziunea proprie, iar ceilalți semnează, ca primarii de sector.
Așa că, după ce își vor fi vărsat veninul, cei doi (hai, trei) mari dușmani sunt obligați de istorie, context și public să se așeze încă o dată la masă și să conceadă unul altuia, pe ici, pe colo, și anume prin părțile esențiale. Nu există guvernare pluripartită fără negociere și fără compromis. Cine susține altceva minte cum respiră. Pentru că, împotriva propagandei și a măsurilor „salvatoare”, situația actuală a României nu e cu nimic mai bună decât acum un an.
Inflația e amețitoare, deficitul sare ca mâine de 60%, IMM-urile trag obloanele sau concediază, consumul scade. Puterea de cumpărare a coborât la 77% din media europeană, față de 82% în anul precedent. Hai să văd cum vor mai scoate propagandiștii iepuri din jobene. Deci marile măsuri (prin care populația fost pusă încă o dată să plătească oalele sparte) au folosit ca frecția Diana la piciorul de lemn.
După tonele de vorbărie, după panglicile și dejecțiile publice reciproce, dușmanii sunt obligaț să se reașeze la masă și să rescrie contractul prenupțial. În el trebuie trecute doar două puncte: evaziunea fiscală și companiile de stat (cu CA politic) în pierdere. Orice alte șmecherii sunt excluse. Nu e nicio reformă, nicio idee genială.
Dacă vor să mai supraviețuiască, e musai ca partidele să desprindă de la ugerul vacii românești ciorchinii și roiurile de rubedenii, amici, afaceriști, creditori sau atârnache. Au de ales Lamborghini sau dispariția. Banii sau viața. Prost e acela care repetă la nesfârșit o greșeală cu speranța că, într-o zi, prin minune, se va îndrepta.
Și vă implor, oameni politici! Nu mai pronunțați cuvântul ala otrăvit, vomitiv: reformă! De 35 de ani, numai reformă facem, zi de zi, ceas de ceas, în proporție de masă. Când aud cuvântul „reformă”, îmi vine să pun mâna pe bâzdoacă. Dacă poporul ăsta amărât n-ar fi muncit în draci, azi eram tot ultima gloabă din Europa. Concentrați-vă, așadar, dacă puteți, dacă vă lasă foamea din gâți, pe normalitate și bun simț. Și va fi (mai) bine.
Acum mă întorc la exemplul lui P.P. Carp și completez. Chiar dacă ești 100% convins că cei din jurul tău greșesc, că au luat o decizie dezastruoasă, că nu mai există salvare, e obligatoriu să speri că tu ești cel care greșește. Asta e singura dovadă de patriotism. Dacă vrei ca totul să se prăbușească numai ca tu să ai dreptate, înseamnă că e ceva profund greșit în „dragostea” ta. E orgoliu sau aroganță, spuneți-i cum vreți și nu veți greși…
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole
