M-a fascinat întotdeauna paradoxul grămezii (emoțional, afectiv, senzorial). El sună cam așa. Câte boabe de grâu (porumb, mac) trebuie să pui una ca să obții o grămadă și, invers, câte trebuie să extragi dintr-o grămadă, ca să nu mai fie grămadă? Nu există răspuns precis, tocmai din cauza cuvintelor, care sunt, prin datul lor, aproximative. Fiecare om privește această noțiune dintr-un unghi personal și din perspectiva experienței proprii. Dar toți suntem de acord că un milion de boabe pot forma o grămadă, pe când trei, cinci sau chiar zece nu sunt.
Această slăbiciune a gândirii omenești îmi pare, din punctul meu de vedere, a fi cauza pentru care Europa pierde cursa tehnologică cu restul lumii și, dacă o ține tot așa, va ajunge în scurt timp un continent de mâna a doua sau, de ce nu?, de a treia. Întâmplător, am parcurs câteva pagini din raportul lui Mario Draghi și m-am mirat că aveam și eu, cumva, aceleași temeri și concluzii cu distinsul autor. Doar că eu sunt un om simplu, cu o competență limitată, iar lucrurile pe care le văd nu ajung, probabil, să le înțeleg profesionist. Asta nu mă împiedică să le judec. Temerile și avertismentele sună cam așa: „Uniunea Europeană are nevoie de o politică industrială mult mai coordonată, de decizii mai rapide și de investiții masive dacă vrea să țină pasul cu rivalii economici Statele Unite și China.” Pentru că, la Bruxelles, se pare că sunt mai interesante dopurile legate de sticlă, energia electrică din piatră seacă, la un preț exorbitant și efectul razelor gamma asupra crăițelor. Senzația mea e că, sub presiunea unor lobby-uri foarte insistente, numeroase și ireconciliabile (ca să nu le spun fanatice), aruncăm copilul odată cu apa murdară din copaie. Copilul? – o Europă curată, verde și „naturală”. Însă în care viața devine teribil de scumpă, pentru că pe continent nu se mai produce nimic important, competitiv și de folos populației, obligată să-și procure cele folositoare de pe piețe terțe. Alea murdare de păcură și duhnind a metan.
28 noiembrie - Profit Financial.forum
Să fie clar. Sunt pentru un aer curat, pentru o floră și o faună sănătoase, dar nu pot fi de acord ca toate astea să se obțină pe spinarea populației. E ca și cum ai pune carul înaintea boilor. Scopul umanității este în primul rănd destinul indivizilor, și abia după aceea, curățenia locului de muncă. Avem indicații clare cum se prăbușește, de exemplu, industria automobilistică. Că se prăbușește mai treacă, mergă, doar că lasă în urmă mii de oameni fără venituri. Falimentele în serie nu fac parte din logica intimă a capitalismului, ci, exact ca în numitul paradox, când numărul lor începe să fie îngrijorător. Nu există alte boabe, grăunțe, industrii sau antreprize noi care să păstreze grămada compactă. Când vorbesc de pusul carului înaintea boilor, mă refer la termenele politice impuse economiei europene. 2035 e ca mâine, iar cheltuielile – pentru o tehnologie care încă nu există și care, atunci când apare pe piață, e insuficientă, nesigură și scumpă – depășesc orice calcul teoretic. E suficient să spun că Europa produce numai 7% din poluarea mondială. Va ajunge, cu chiu, cu vai, la 2-3% în zece ani. Se va schimba aerul? Vor veni ploile și zăpada la timp? Va fi mai puțin cald vara? Vor polua mai puțin celelalte țări? China, în primul rând, apoi India, apoi Americile vor furniza grosul, netulburate. E ca și cum ai încerca să seci lacul cu lingura.
O să-mi spuneți că merită încercat. Da, numai că la nivel mondial. Și cu principala grijă pentru destinul și bunăstarea oamenilor. Repet: dacă Europa își reduce emisiile poluante cu 50% (un obiectiv optimist), poluarea mondială scade cu maximum 3%, adică nesemnificativ, iar continentul nostru nu va beneficia cu nimic de pe urma acestui efort fabulos. Pe de altă parte, observ că și China, marele poluator mondial, pe lângă energia clasică (cea care duduie 365 de zile din 365), are o serie de inițiative legate de energia curată. Dar China nu va trece la cea din urmă decât în clipa în care țara va ieși pe plus, nu pe minus. În America, Microsoft și are în proiect revitalizarea unei centrale atomice, pentru următorii 20 de ani. În Germania, după multe tribulații, se închid ultimele centrale nucleare. Consecința e o creștere a investițiilor pentru stocarea energiei „verzi” și o fragilizare nepredictibilă a consumului de energie. Pe de altă parte, Suedia a apelat la un artificiu, înțelegând mult mai corect cam ce rezervă viitorul. După ce a închis șapte reactoare de 4.061 de MW, a găsit portița legislativă salvatoare. Energia atomică nu mai e „poluantă” (și, o să râdeți, chiar nu e, dacă e folosită cu cap), așa că obiectivele au fost modificate. În noiembrie 2023, guvernul a anunțat planuri de a construi două reactoare de mari dimensiuni până în 2035 și echivalentul a 10 reactoare noi, inclusiv reactoare modulare mici, până în 2045. Ca să vezi! Confruntate cu dezastrul energetic, țările conștiente de pericol fac pe dracu în patru să-și ferească economiile și populațiile de impact. Doar că această atitudine nu ar trebui să fie o excepție, ci o regulă.
Citeam de curând că există schimbări de tactică și strategie și la Bruxelles. Că perspectiva unei rapide înapoieri tehnologice dă, deja, fiori reci liderilor. E clar că reglementarea în exces (vorbesc de reglementarea bazată pe păreri și lobby) nu priește tuturor, că legile draconice nu fac decât să frâneze dezvoltarea tehnologică europeană. E, însă, la fel de clar că știm unde a dus „dereglementarea”. Nu numai în Turcia, la cutremur, dar și în Statele Unite, în Florida, unde s-a prăbușit un întreg ansamblu de locuințe pentru că… pentru că s-a furat pe rupte și nu a fost nimeni să supravegheze lucrările.
Ce constat din toate astea? Un singur lucru. Că Europa noastră e la ananghie și că salvarea nu va veni de la liderii politici, atâta vreme cât populația nu-i obligă. Din păcate, populația încă nu s-a prins. Dar nu e timpul pierdut.
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole
