Toată lumea știe, cântă și dansează pe melodiile trecutului. Cine sapă groapa altuia se scoală devreme. Cine se scoală devreme e obosit toată ziua. Ei fac din noapte ziuă și ziua trag obloanele. Nici muncă fără pâine, nici lapte fără miere. Să faci ce zice popa, da’ măcar să tragi un folos. Și câte și mai câte. Dar, dintre toate, cea mai la ordinea zilei e cea care chiar cu trecutul se ocupă. Cine nu învață din pățaniile de odinioară e condamnat să le trăiască din nou.
Se spune că omenirea a devenit cea mai puternică specie de pe pământ pentru că a reușit să transmită de la o generație la alta cam toate cunoștințele acumulate. Numai că singurele cunoștințe care străbat timpurile fără să sufere deformări sau reinterpretări sunt cele din științele exacte. Matematica, fizica, chimia etc. În ciuda părerii larg răspândite, științele exacte cresc organic, acumulează date, se extind. Exactitatea lor se îmbogățește, devine tot mai cuprinzătoare. Pe lângă ele viețuiesc „științele” relative, liberale, artistice, păreristice.
E greu să le spun științe, întrucât adevărurile lor sunt puse permanent la îndoială, se răstoarnă, pot fi influențate de modă, de societate, de presiuni sociale, etnice, religioase. Una dintre ele este istoria. În ciuda căruței de date și mărturii care-i stau la bază, istoria nu poate fi decât factuală. Când e vorba, însă de cauzalitatea fenomenelor descrise, proverbul „câte bordeie, atâtea obiceie” face legea. Istoria scrisă în timpul comunismului e alta decât cea scrisă înainte sau după el. Dar chiar și în aceeași epocă, școlile istorice se bat pe cauzalitatea faptelor mai ceva ca două armii.
Să nu uităm etnia sau religia. Istoria europeană creionată în Ungaria (să zicem) nu se pupă neam cu cea elaborată în România. Anii, popoarele, influențele se umflă de semnificații etnice. Nici numărul de victorii ori de înfrângeri nu coincide. Iar când ajungem la religie, parcă dracu’ își bagă coada. Este, deja, un fenomen obligatoriu ca, în fiecare țară, Adam și Eva să aparțină populației autohtone. Știți prea bine (da’ nu vreți să mărturisiți) că românii sunt aici de când lumea și leagănul civilizației tot aici e.
Lăsând gluma de o parte, ajung le ce vreau să povestesc azi. Din cauza faptului că anumite științe sunt atât de relative, transmiterea cunoașterii e în ceață, iar liberul arbitru, propaganda sau afectivitatea noastră intervin și acordă sensuri noi istoriei vechi și imediate. Dar nu aici stă marea eroare, ci are cauze mai adânci, uneori, pur politice. O politică greșită obligă cetățeanul să-și reconsidere propria istorie. Uneori e doar nostalgia tinereții. Bănuiesc că cititorii bărbați care au trecut prin armată au fost oripilați atunci, dar ce melancolici, ba chiar amuzați sunt acum! Sau naivitatea tinereții, care spune „e imposibil să fi fost așa, se mai și exagerează”. Cu cât un eveniment istoric se îndepărtează, cu atât imaginația populară brodează mai abitir în jurul ei.
Dar istoria se încăpățânează să servească lecții. În lumea modernă, aproape exclusiv din ignoranță sau ignorare. Să dau un exemplu: marea criză din anii 1929-1933 a pornit exclusiv din motive bancare. S-a speculat la greu (mai ceva ca în cazul Roșia Montană Gold Corporation), iar lucrătura financiară nu a mai putut fi acoperită de realitate. Rețineți acest amănunt. Băncile au scufundat economia lumii în acea perioadă, aducând peste tot o imensă disperare și o sărăcie lucie. Politicienii, societatea au reglementat la sânge activitățile speculative ale băncilor mari, începând cu anul 1933. Lucrurile au mers relativ normal, cu suișuri, coborâșuri, crize, războaie, dar nu din cauza sistemului bancar.
După 50 de ani (jumătate de secol!) mulți s-au gândit că băncile și-au învățat lecțiile. În deceniile IX și X ale secolului trecut, legislația a devenit tot mai permisivă. Ce să vezi? Lecția marii prăbușiri a fost imediat aruncată la coș și înlocuită cu strălucitorul profit baban. Ce a urmat? Virtualizarea banilor, care s-au înmulțit ca puricii pe câine, fără ca statele să și emită monedă. Astfel încât ne-am mai trezit cu o criză grea, din care, ca în urmă cu atâția ani, țările, popoarele, economiile și simplii cetățeni au ieșit cu greu.
Dar nu despre bănci vreau să vă vorbesc, ci despre alegerile pe care le facem, speranțele pe care le nutrim și planurile care rezultă ulterior. Ce constat e că partidele au uitat că reprezintă pe cineva (alegătorul) și trăiesc și prosperă pe cont propriu. Într-o declarație recentă, de un cinism absolut, un parlamentar european făcea socoteli (foarte exacte) în legătură cu alegerile viitoare. Calculele lui luau în considerare procente, alternative, accidente, devieri, candidați. Un singur lucru nu am auzit în acest discurs. Ce vrea, ce-și dorește cetățeanul tulburat. Reieșea din discurs că bietul năuc nu are ce să voteze altceva, deci va fi obligat să-și susțină partidul, deși partidul nu vrea să știe de el. Cam așa arată gândirea politică. Electoratul să fie pe veci captiv. „Deci noi ne vedem de calculele noastre, eu îți dau Primăria, tu îmi dai două-trei locuri pe listă etc. Eu pun X alegători, tu pui XXX bani. Și ne descurcăm noi, viața e frumoasă.”
Țin să vă atrag atenția că așa s-au prăbușit democrații mai grele, mai solide (și chiar vedem în zilele noastre cum scârțâie destule în Europa). Natura are oroare de vid. Locul „democratic” lăsat gol va fi umplut imediat de alte formațiuni, cu alte concepții, nu neapărat, insist, mai rele, dar de expresie nedemocratică. Cetățeanul care se vede exclus din discuția greilor va migra către acest „altceva”. Cu o încăpățânare istorică, el caută un sprijin, o protecție, un statut. Partidele mainstream sunt convinse că le vor rezolva din vorbe, din propagandă, din influenceri. Dacă a mers mia, o să meargă și suta.
Eu, unul, sunt convins că vin vremuri grele.
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole
