Am văzut de prea multe ori promisiuni mărețe și realizări mizerabile. Iar dacă te mai îndrăgostești de vreun lider politic, dacă încă mai visezi la miracole de pe azi pe mâine, înseamnă ori că te-ai tâmpit, ori te-ai ramolit. Poporul spune că, dacă te-ai fript cu ciorba, sufli și-n iaurt.
Mulți oameni – și nu contează aici dacă-s cu carte sau analfabeți – reiau cu încăpățânare același drum care s-a înfundat de fiecare dată. O admirație iscată din nimic, o iubire năvalnică, supremă pe care o revarsă cu dărnicie, pentru a se găsi, la final, în fața aceluiași final dezastruos.
Asta nu înseamnă că alternativele ar fi mai bune, nu, cu siguranță. Alternativele sunt și mai rele. Însă înțeleg acum mai limpede că aproape întotdeauna răul mai mic crește într-o zi cât alții-ntr-un an. Cel puțin nu îmi mai fac iluzii.
Scriam data trecută că singura conspirație absolută e aceea a prostiei – doar că nu vine singură. E însoțită de minciună, lingușeală, aroganță, interese mărunte și nepricepere, care par, împreună, un calcul diabolic. Atât de perfectă e prostia omenească.
De aceea, am să răspund amicului meu cu articolul de față. Bolojenist sau nicușorist? Să începem cu Ilie Bolojan. Nu am avut prea multe referințe despre persoana domniei sale. Strălucirea Oradei i se datorează, probabil. Zvonurile spun, însă, că s-ar fi implicat nițel prea mult în mersul justiției, că ar fi băgat frica în judecători, procurori și avocați.
Dar astea sunt zvonuri care apar oriunde, oricând. Momentul lui de glorie a fost în decembrie 2024, când, în numai o săptămână, a salvat Partidul Liberal. Lingușitorii, țucălarii, sicofanții cu un ochi la Cotroceni și cu altul la făină prăbușiseră partidul, susținând niște șefi incompetenți sau neterminați – dacă cineva mai binevoiește să-și aducă aminte de genialul Cîțu ori de gângavul Ciucă.
Au fost doi șefi impuși de Iohannis – tot partidul știa asta, chiar sculat din somn – însă ce m-a uluit au fost laudele deșănțate, ploconeala unsuroasă, lipsa absolută de caracter și rectitudine ale susținătorilor entuziaști. Toată lumea a văzut cacealmaua, dar primul care a făcut un pas înapoi a fost poporul. Pentru că nu trebuie să fii un vizionar, ci doar un simplu cetățean care deschide ochii și mai are o brumă de moralitate.
Ei bine, în dezastrul din acel decembrie, Ilie Bolojan a apărut ca un om providențial. A promis rigoare, principii, eficiență. Și a reușit să treacă PNL de la 8 la 13%. Uluitor, în numai o săptămână, a transformat o înfrângere măreață într-o victorie micuță. PNL, dacă e să ne uităm atent, nu a mai avusese sub 10% din anii 2000.
În rest, chiar și sub guvernarea Tăriceanu, chiar și în timpul triumfului PSD din 2016, nu a coborât sub 18%. Dar, deși cifrele arată rău, trebuie să îi acord lui Bolojan meritul că a salvat ce nu mai putea salva nimeni altcineva. Așa că am așteptat cu o minimă încredere guvernarea lui. Mi-am zis că are măcar știința conducerii, niște principii cât de cât corecte – deși mie, personal, nu-mi plăceau toate ideile lui. Era un economist obsedat de eficiență. Iar o societate nu înseamnă numai eficiență, ci și umanitate, empatie, un plan general în care omul să fie principala țintă.
Pentru Nicușor Dan am militat în 2012, 2016 și 2020. Nu cu fanatism. Nici cu articole sforăitoare. Ba chiar cu multe îndoieli. Eu nu credeam și nu cred nici acum că un oengist poate conduce o țară, o, nu. Țintele lui naturale sunt mici și marginale: protejarea spațiului verde, transportul în comun, regularizarea circulației etc. Dar, cu un aparat bun și cu entuziasm se pot face multe într-un oraș, dacă omul e cinstit și cunoaște teritoriul.
După jumătate de ani mă dezumflasem. Dacă binevoiți să vă aduceți aminte, tuturor celor care îl susținuseră li s-a închis ușa în nas și nu s-a mai deschis patru ani. Orașul nu a devenit nici mai verde, circulația nu a devenit mai fluidă, iar apa caldă, bănuiesc, a fugit în țările calde. Și mai întristător, orașul a devenit mai murdar, mai neîngrijit.
Nu uit nici acum povestea cu Pasajul Unirii, care, se putea altfel?, a trezit pasiuni fanatice și a eliberat în lume înjurături și blesteme. Băluță era un "afacerist mizerabil" care avea nu știu ce interese personale pesediste… A venit Poliția, s-a lăsat cu cafteală. Lucrurile sunt cunoscute, să nu ne facem sânge rău.
Ce să vezi, lucrările chiar erau necesare, nu era o năzdrăvănie. Era un bâzdâc al primarului. Și iată că dl Dan a ajuns președinte. Mi-aș dori acum să vină în fața mea și să-mi explice ce anume face președintele la Cotroceni și aiurea. Pe cuvânt de onoare, nu înțeleg ce face, de ce face ce face, încotro se duce. Ieșirile lui în străinătate, unde ar trebui să reprezinte țara, sunt un prilej de haz și de necaz.
Social-media, în care explodase orgasmul triumfalist al victoriei prezidențiale, este, în momentul de față, martora celei mai catastrofale prăbușiri de încredere din partea partidelor și cetățenilor. Niciodată nu a scăzut încrederea într-un președinte atât de repede, atât de drastic. Brusc, a devenit clar pentru oricine că există un conflict (a câta oară?) între președinte și prim-ministru. Și că e musai să ții cu unul dintre ei.
Și aici încep marile mele uimiri. Ajuns premier, Bolojan și-a pus ideile în practică. Dar ideile astea le mai auzisem în 2010, de la fostul președinte și de la fostul premier: creștem taxele, scădem salariile. Contabil vorbind, avea dreptate. Dacă ești pe minus, tai. Dar există un chichirez aici: când tai orbește de peste tot, șansele să mai crești sunt zero.
Am mai văzut de-a lungul timpului în multe companii încercări de salvare prin reducerea cheltuielilor. Întotdeauna același rezultat: faliment. Pentru că Bolojan nu a rezolvat două chestiuni fundamentale: evaziunea fiscală și deconcentratele falimentare. Mă întristează că premierul a pus o țară să plătească furtișagurile și șmecheriile care au văduvit bugetul și țara de sume între 20 și 30 de miliarde de euro. În schimb, a luat de la mame, de la bolnavi, de la săraci, de la învățământ. Și așa mai departe.
În urmă cu aproape 100 de ani, România trecea prin cea mai mare criză economică. În 1930, are loc prima „curbă de sacrificiu”, pentru echilibrarea bugetului. În 1932, a doua și, în februarie 1933, a treia. Bugetul nu s-a echilibrat, dar reducerea puterii de cumpărare a dus la o reacție în lanț, scăderea consumului, cu o urmare firească: falimente în lanț. Singură, România nu a ieșit la lumină, ci numai când toată lumea s-a însănătoșit. Doar că și pe vremea aia, evaziunea era tot o problemă grea, suficient de răspândită încât să ducă la scăderea randamentului impozitării.
Acestea fiind spuse, îmi permit să trag o primă concluzie: când o țară întreagă o duce prost, fiți siguri că o minoritate privilegiată se îmbogățește. Aici Bolojan a greșit fundamental, pentru că, deși le-a cerut cetățenilor să strângă cureaua, nu a scos o vorbă despre când o vor lărgi și, mai ales, despre ce va face și câmd va face ceva ANAF în privința marilor evazioniști. S-a războit cu amărâții – știm.
Pe ăia îi execută și în acest moment de le merg fulgii. O altă chestiune a fost decizia stranie de a vinde acțiuni la cele mai profitabile societăți cu capital majoritar de stat. În loc să lichideze cele 266 de companii de stat care „produc” pierderi de 2,5 miliarde de lei pe un an, dintre care 7 concentrează aproximativ 2 miliarde (după subvenții), a crezut că n-ar fi rău să taie nițel găinile cu ouă de aur. Da, s-ar fi obținut bani rapizi, dar sursele de venituri ulterioare urmau să scadă.
Exact cum făcuse Pogea, în 2010, când a inventat impozitul forfetar. Marea găselniță a măririi taxelor a pus pe butuci multe afaceri care erau la limita subzistenței, dar, în același timp, erau o sursă de venit din impozite. Așadar, nu-i de mirare că, la nici un an, Bolojan era în culmea antipatiei publice. Părea țapul ispășitor garantat al oricărei mișcări politice mai ciudate.
Însă iată-l pe Bolojan, după 50 de zile de provizorat, călare din nou pe un cal alb, conducând în topul simpatiei publice. Iar planurile (care or fi fost alea) de lichidare politică a lui să facă explozie. Misterul se adâncește. Dar cum, de ce și cine a făcut ca albul să fie negru și negrul, alb, vom discuta în articolul viitor.
(va urma)
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole
