Dar asta s-a întâmplat acum un deceniu (12 decembrie 2015). Multe țări simt azi că procesul nu mai are o finalitate clară.
Uniunea Europeană, cel mai bogat bloc rămas în Acordul de la Paris, nu a strălucit deloc la Belém. Deși a pozat în lider moral al tranziției, cerând insistent o foaie de parcurs pentru eliminarea combustibililor fosili, s-a trezit prinsă în capcana propriilor compromisuri.
Costurile energiei și întrebările legitime despre felul în care statele pot atinge net zero sunt mai presante ca oricând – iar COP pare tot mai deconectată de viața reală a miliardelor de oameni. BBC subliniază că e un mecanism al consensului născut într-o altă epocă. Nu mai trăim în acea lume.
Așa cum arată BBC, în trei decenii de întâlniri menite să creeze un consens global privind prevenirea și gestionarea încălzirii globale, COP30 va rămâne în istorie ca una dintre cele mai divizate. Țările reunite în Amazonia braziliană au adoptat un acord climatic de compromis care ar stimula finanțarea țărilor sărace ce se confruntă cu încălzirea globală, dar care omite orice mențiune despre combustibilii fosili ce o provoacă, relatează Reuters.
Un rezultat dezamăgitor pentru ambițiile climatice ale Europei, însă considerat previzibil într-un an perturbat de rivalități geopolitice, subliniază și AFP.
Reuniunea COP30 de la Belém (Brazilia) fusese gândită ca un test al implementării: nu doar promisiuni, ci instrumente care să transforme angajamentele climatice în acțiuni palpabile. Un test care nu a dat răspunsul așteptat.
UE trebuie să se întoarcă de la Belém cu o agendă clară: ambiția climatică nu se poate impune de la Bruxelles fără instrumente financiare credibile, parteneriate reale și respect pentru drepturile locale. Europa trebuie să transforme leadership‑ul normativ în sprijin concret — să ofere mecanisme de diminuare a vulnerabilităților pentru investițiile verzi, granturi și finanțare concesională care să permită țărilor în curs de dezvoltare să adopte tehnologii curate fără a sacrifica dezvoltarea industrială.
Integritatea piețelor de carbon trebuie apărată, dar standardele nu pot deveni bariere care exclud actorii locali; soluția e un pachet combinat de capacitate instituțională, transfer tehnologic și condiții flexibile de acces la finanțare. UE trebuie, de asemenea, să integreze în politica sa comercială și de investiții criterii stricte de trasabilitate pentru lanțurile valorice și să condiționeze accesul la piețe de respectarea drepturilor indigene și a normelor de mediu.
Solidaritatea climatică nu e doar morală, ci strategică: stabilitatea globală și oportunitățile industriale ale Europei depind de succesul tranziției și în restul lumii — iar UE are datoria și interesul să finanțeze, să învețe și să coopereze, nu doar să reglementeze.
Belém a arătat că deși ar exista voință de a trece la acțiune, peste aceasta ies la iveală limitele actualei arhitecturi globale. Dacă următoarele etape nu vor livra finanțare predictibilă, reguli clare și incluziune socială reală, promisiunile vor rămâne simple declarații.
Echilibrarea politicilor de mediu cu nevoia de dezvoltare industrială nu este un exercițiu tehnic neutru; este o alegere de civilizație. Iar timpul pentru a transforma această oportunitate în rezultate concrete este limitat.
Fără mecanisme care să împartă costurile și beneficiile tranziției în mod echitabil, vom perpetua inegalități și vom compromite atât obiectivele climatice, cât și dreptul la dezvoltare al țărilor cele mai vulnerabile.
Daniel Apostol este editorialist și analist economic și expert în politici publice, prim-vicepreședinte ASPES
