România a scăpat de “junk” și rămâne cu calificativul “BBB-“. De câte ori agențiile internaționale de evaluare financiară emit un comunicat despre România, reacția publică generală fluctuează între indiferență și perplexitate. Terminologia aridă — cifre, alfabete de la BBB- la BB+, perspective „stabile” sau „negative” — dă impresia unui spectacol ermetic, jucat undeva departe, pe piețele financiare din Londra sau New York, fără nicio legătură cu viața de zi cu zi. Aceasta este însă una dintre cele mai mari iluzii ale dezbaterii publice de la noi.
În realitate, ratingul de țară este cea mai simplă și mai nemiloasă oglindă a stabilității financiare a unui stat. Dacă ar fi să-l traducem pe înțelesul tuturor, ratingul este echivalentul scorului de credit pe care o bancă îl atribuie unui cetățean atunci când acesta cere un împrumut ipotecar. Dacă ai venituri sigure și un istoric de plată impecabil, primești dobânzi bune. Dacă ești considerat un debitor nesigur, banca fie îți refuză dosarul, fie îți cere o dobândă uriașă pentru a-și acoperi riscul.
Când agențiile Fitch, Standard & Poor’s sau Moody’s evaluează România, ele întreabă un singur lucru: Cât de sigură este această țară pentru cei care îi împrumută bani? Trecerea de la statutul actual (Investment Grade — recomandat investițiilor) la statutul de Junk (nerecomandat investițiilor, speculativ) nu este o schimbare de etichetă. Este trecerea unei linii roșii financiare cu consecințe directe pe termen scurt și mediu. Șocul imediat: momentul în care capitalul pleacă fără să salute. Marea problemă a categoriei Junk nu este una de orgoliu național, ci de regulament internațional. Marile fonduri de pensii globale, fondurile suverane de investiții și marile companii de asigurări au reguli interne extrem de stricte: le este interzis prin lege să dețină titluri emise de state care au pierdut certificatul de siguranță financiară.
În momentul în care România ar fi fost coborâtă în zona speculativă, s-ar fi declanșat un efect de domino tehnologic. Algoritmii acestor fonduri execută ordine automate de vânzare a obligațiunilor românești. Sute de milioane de euro sau dolari care finanțau datoria publică a țării ar fi dispărut peste noapte de pe piață. Iar când cererea scade brusc, prețul banilor crește.
Într-o astfel de situație de nedorit, pentru a continua să-și plătească pensiile, salariile din sectorul public și proiectele de infrastructură, statul român ar deveni obligat să se împrumute la dobânzi mult mai mari de pe piețele internaționale. Banii pe care Ministerul Finanțelor i-ar aloca pentru a plăti aceste dobânzi uriașe nu vor apărea din aer. Ei vor fi luați din bugetul destinat autostrăzilor, spitalelor noi sau modernizării școlilor.
În paralel, o ieșire masivă de capital străin pune presiune directă pe moneda națională. Leul s-ar deprecia în raport cu euro și dolarul, iar consecințele sunt simțite imediat la raft: tot ce importăm — de la hrană și medicamente, până la tehnologie și carburant — devine peste noapte mai scump.
Apoi vine valul doi: nota de plată a statului devine nota fiecărei afaceri și familii. Pe termen mediu, adevărata problemă a unei retrogradări constă în faptul că ratingul de țară acționează ca un plafon de sticlă pentru întreaga economie. Nicio bancă și nicio companie din România — oricât de performantă ar fi — nu poate să-l spargă, nu poate avea un rating mai bun decât cel al statului în care își are sediul. Scumpirea împrumuturilor statului înseamnă automat scumpirea creditelor pentru băncile comerciale locale. Iar băncile nu vor absorbi aceste costuri, ci le vor transfera mai departe.
Pentru companii: marile proiecte de investiții — de la noile capacități de producție energetică și extinderea rețelelor electrice, până la fabrici noi sau parcuri logistice — devin nerentabile. Atunci când costul capitalului crește de la 4% la 8% sau 9%, planurile de afaceri se blochează. Companiile nu mai fac angajări noi, amână tehnologizarea și reduc ritmul de dezvoltare. Pentru populație: Dobânzile la creditele ipotecare și de consum (referințele IRCC sau ROBOR) urcă direct proporțional cu riscul perceput al țării. O rată lunară la un apartament nu crește pentru că banca locală devine brusc mai lacomă, ci pentru că sistemul financiar în care operează a devenit mai riscant și mai scump.
Mai mult, statul se vede prins într-o cursă contra cronometru. Pentru a convinge piețele că este din nou de încredere, guvernul va fi nevoit să aplice măsuri fiscale severe: majorări de taxe, eliminări de facilități și reduceri de cheltuieli publice. Iar toate acestea se întâmplă, de obicei, exact într-un moment de încetinire economică, accentuând senzația de blocaj.
Dacă există o lecție pe care istoria financiară a Europei de Est ne-o arată clar, este aceea că pierdea încrederii se face într-o clipă, iar recâștigarea ei durează ani de zile. O agenție de rating poate retrograda o țară în urma unei singure ședințe de analiză. Însă drumul de întoarcere din categoria Junk înapoi la Investment Grade necesită ani întregi de disciplină bugetară, reforme structurale nepopulare și stabilitate politică neclintită. În finanțele internaționale, stigmatul de „speculativ” se șterge greu.
De ce trebuie, așadar, să ne pese de ratingul de țară? Pentru că ratingul nu este o problemă a guvernanților, ci a întregii societăți. Nu este un simplu punct de pe ordinea de zi a Ministerului Finanțelor, ci barometrul care determină dacă România este văzută ca un partener economic credibil sau ca un teren de joc instabil. Când ratingul de țară scade, nota de plată nu ajunge la agențiile de evaluare și nici nu se oprește la ușile ministerelor.
Nota de plată ajunge, sub formă de dobânzi mai mari, inflație mai mare și investiții mai puține, pe masa fiecărui cetățean și în bilanțul fiecărei afaceri din România. De acest lucru am scăpat, deocamdată, prin menținerea de către Fitch a României în zona “recomandată investițiilor” - BBB- cu perspectiva negativă.
Este însă un avertisment serios pentru ce avem de făcut de aici înainte.
Daniel Apostol este editorialist, analist economic și expert în politici publice, fondator ClubEconomic și România Durabilă.
