Expresia "Marea Resetare" a intrat de ceva vreme în limbajul comun și toată lumea pare să știe ce înseamnă, deși nu toți cad de acord asupra semnificației ei. Unii consideră că – spre bine sau spre rău – ea e un tăvălug natural inevitabil care va schimba din temelii organizarea socială a lumii. Alții, dimpotrivă, sunt de părere că e ceva cu totul "nenatural". Aceștia din urmă se împart, la rândul lor, în două categorii: cei care văd o hiperconspirație a elitelor financiare, politice și IT menită să instaureze o dictatură globală post-umanistă și adversarii lor, care își doresc o superplanificare mondială a societății, singura metodă, în viziunea lor, de a salva lumea de flagelurile care o bântuie, de la schimbările climatice până la inegalitatea dintre bogați și săraci, rasism sau tehnologizarea muncii.
Eu cred așa: Marea Resetare reprezintă intensificarea, accelerarea și concentrarea unor tendințe active în societate de mai mult timp, respectiv cel puțin de la marea criză din 2007-2009, care acum, odată cu pandemia COVID-19, și-au găsit pretextul perfect pentru a fi prezentate deschis drept un proiect intenționat coerent.
Dar la fel ca aproape toate lucrurile care ajung să devină obiecte ale unor teorii ale conspirației, sursa conceptului Marii Resetări este una extrem de transparentă, însă tinde să fie uitată. Ideea a fost prezentată pentru prima dată sub acest nume în primăvara anului trecut la World Economic Forum, de către directorul instituției, Klaus Schwab, și de prințul Charles al Marii Britanii. Ulterior, Schwab și economistul Thierry Malleret au scris o întreagă carte cu acest titlu.
Cartea se vrea exhaustivă din punct de vedere politic, social și cultural, însă pe noi ne interesează în primul rând ceea ce ține de economie și finanțe. Și constat nu cu mare surprindere că, de exemplu, teoria Marii Resetări reîmpachetează în limbajul urgenței o tendință veche, am putea spune, de când lumea (cea modernă cel puțin): ștergerea barierelor dintre politica fiscală și cea monetară.
Astfel, vorbind despre enormele programe de stimulare fiscală a economiei puse la lucru de guverne pentru a contracara efectele pandemiei, programe susținute de relaxarea fără precedent a politicilor monetare ale marilor bănci centrale, autorii spun:
"Toate aceste schimbări alterează regulile jocului politicilor economice și monetare. Bariera artificială care face ca autoritatea monetară și cea fiscală să fie independente una de cealaltă a fost înlăturată, băncile centrale devenind, într-o oarecare măsură, supuse politicienilor aleși. Este de conceput acum că, în viitor, guvernele vor încerca să își exercite influența asupra băncilor centrale pentru a-și finanța marile proiecte de investiții publice, cum ar fi cele de infrastructură sau cele legate de combaterea schimbărilor climatice. În mod similar, preceptul că guvernele pot interveni pentru a păstra locurile de muncă și nivelul salariilor angajaților, precum și pentru a proteja companiile de falimente, ar putea persista și după sfârșitul măsurilor extraordinare luate în pandemie. Este de așteptat ca presiunea politică și publică pentru menținerea acestor măsuri să persiste și după îmbunătățirea situației".
Ei continuă arătând că permanentizarea acestor măsuri nu se poate face decât punând în practică principiile așa-zisei Teorii Monetare Moderne, în primul rând pe cel al "banilor aruncați din elicopter". Asta înseamnă monetizarea integrală a deficitelor bugetare, prin aceea că băncile centrale nu vor mai vinde înapoi cantitățile masive de titluri de stat (și nu numai) cumpărate de la guverne în lipsă de cumpărători din piață. Pe scurt, când va fi nevoie de bani, ei vor fi emiși pur și simplu de către băncile centrale, ceea ce nu va face decât să le creeze cetățenilor impresia că "banii cresc în copaci" și va întări presiunea acestora asupra guvernelor pentru și mai mulți bani, și tot așa.
Autorii "Marii Resetări" admit că acest ciclu riscă să ducă în cele din urmă la inflație și chiar hiperinflație, așa cum s-a întâmplat de atâtea ori în istorie. Inclusiv în prezent, deși acum ceea ce se "umflă" sunt prețurile activelor investiționale, motiv de adâncire a inegalităților dintre bogați și săraci pe care stânga o pune pe seama "capitalismului", deși manipularea monetară care duce la acest rezultat este tot ce poate fi mai necapitalist. Însă tot ei se grăbesc să adauge că, la cum arată în prezent economia mondială și chiar în condițiile unei revenire post-pandemie a acesteia, este greu de crezut că presiunile inflaționiste vor deveni îngrijorătoare.
Problema este că argumentele cu care Schwab și Malleret ne liniștesc în privința inflației sunt oricum, numai liniștitoare nu. Pentru că ei văd ca surse de presiune antiinflaționistă îmbătrânirea masivă a populației, tehnologizarea muncii și perspectiva unor rate înalte ale șomajului, la care se adaugă întărirea tendinței de economisire a populației (ai cărei bani preluați de bănci și alte instituții financiare vor merge spre finanțarea deficitelor statelor și nu în investiții directe în economia reală). Nici unul dintre aceste elemente care ar putea, într-adevăr, să țină inflația sub control nu este de natură să întărească bunăstarea, coeziunea și pacea socială, ci dimpotrivă, fapt care pare să le scape celor doi autori. Ei în schimb speră deschis la japonizarea întregii economii mondiale, cu cerere structurală slabă, precum și dobânzi și inflație ultrareduse pe termen lung, deși recunosc că elementele culturale de substanță care fac din Japonia un caz aparte sunt de nereplicat în alte părți.
Pe scurt, ceea ce ne propune Marea Resetare este să trăim într-o economie bazată pe o ficțiune monetară perpetuă. Mai mult, se vrea permanentizarea anulării a ceea ce îmi place să numesc "separația (și controlul reciproc al) puterilor financiare în economie", cea fiscală și cea monetară, premisă a sănătății unei economii de piață și chiar a unei societăți libere bazate pe domnia legii. Dar se pare că, în urma Marii Resetări, nu va mai exista piață, adică cerere și ofertă, ci doar nevoi de satisfăcut prin decret.
