“Nu votezi, nu contezi!”, este cel mai utilizat slogan înaintea oricăror alegeri. Votul pare a reprezenta adevăratul și singurul criteriu de evaluare a virtuții unei persoane, pe lângă, mai nou, purtarea măștii în spații publice și private, închise și deschise, în mașină sau la pescuit.
Această etică vulgară a votului ar putea fi sintetizată prin două propoziții. Prima: fiecare cetățean are obligația de a vota, de la care poate obține o derogare doar în situații excepționale. Cea de-a două: chiar dacă este adevărat că pot fi candidați mai buni sau mai răi, în general orice vot de bună credință este acceptabil din punct de vedere moral, absenteismul fiind mai rău decât orice vot. Cu alte cuvinte, mai bine votezi cu bună intenție, însă prost, în necunoștință de cauză, decât să absentezi.
Condamnarea implicită a absenteismului în concepția vulgară a eticii votului are la bază o concepție fetișistă asupra democrației. Aceasta a devenit un scop în sine, și nu doar o metodă de luare a deciziilor. În politică, democrația este una dintre metodele prin care să se poată decide când și cum pot fi constrânși indivizii să facă lucruri pe care nu vor să le facă.
Democrația este metoda prin care se decide când, cum, și în ce moduri un guvern își poate amenința cetățenii cu folosirea violenței. Simbolul democrației nu este numai cabina de vot, ci cabina de vot supravegheată de o armă de foc. Cel puțin din acest punct de vedere, absenteismul are un avantaj: refuză să participe la stabilirea unor reguli care îi obligă pe ceilalți să facă ceva ce nu vor. În schimb, cei care participă la vot au obligația să aleagă cea mai bună guvernare, adică pe cea care va încălca cel mai puțin drepturile celorlalți.
Pentru a-și îndeplini punctajul de partid, când aruncă cu pietre în absenteiști, activiștii politici ignoră, unii cu bună știință, faptul că numai votul colectiv contează, nu și votul individual. Noi decidem cine câștigă alegerile, însă eu niciodată nu decid cine câștigă alegerile.
Valoarea anticipată a votului individual în cazul unor alegeri între doi candidați depinde de două variabile: numărul de votanți (cu cât e mai mare, cu atât valoarea votului meu e mai mică) și majoritatea proporțională anticipată (ecartul dintre aceștia anticipat înainte de exprimarea votului).
Șansa ca un vot să fie decisiv este invers proporțională atât cu numărul de votanți, cât și cu mărimea ecartului dintre candidați. Filosoful politic Bryan Barry a construit un exemplu în care un individ ar cunoaște faptul că unul dintre candidați ar contribui mai mult cu 33 de miliarde de dolari la formarea PIB-ului SUA dacă va fi ales decât celălalt. În plus, acesta ar conduce în sondaje, cu un procent de 50,5%, fiind o cursa extrem de strânsă. Luând în calcul numărul de alegători care și-au exprimat votul la alegerile prezidențiale din SUA din 2004, de 122,3 milioane, acesta a calculat valoarea anticipată a unui vot individual pentru binele comun: 4,77 ori 10 la puterea -2650, adică aproximativ zero. Mai exact 1/2.648 penny.
În plus, chiar dacă nimeni nu vrea să recunoască deschis acest lucru, în democrație voturile se cumpără. Cu câteva excepții, chiar și în România, voturile nu se mai cumpără în ziua alegerilor, ci de-a lungul unuia sau mai multor cicluri electorale. Acesta este motivul pentru care înaintea alegerilor, mai ales când “schimbarea” plutește în aer, au loc “dezertări” masive de la un partid la altul. Și nu omul politic care dezertează contează, ci electoratul din spatele lui.
Pentru că electoratul captiv al tuturor partidelor sau candidaților, după caz, este "recompensat" de aceștia de-a lungul întregului ciclu, nu doar într-o zi, așa cum se întâmplă și în celelalte " democrații " model.
În plus, și în România au apărut antreprenorii de voturi, care creează pur și simplu oferta. Ei țintesc cu cinism grupurile care se remarcă prin absenteism (tinerii, de exemplu) sau care pot crea o "efuziune sentimentală " în rândul unor comunități (persoanele cu handicap, de exemplu) și pe care, cu răbdare, în câțiva ani buni, le transformă într-un corp electoral pe care-l vând cererii (partidelor politice) cu o mai mare dare de mână sau cu mai multe șanse să preia puterea și să se revanșeze. Așa funcționează democrația în România și, chiar dacă nu vor s-o recunoască intelectualii transformați în activiști, oriunde!
Am cunoscut în urmă cu mai mulți ani un astfel de antreprenor. Potrivit propriilor spuse, el controlează câteva mii de voturi și influențează alte câteva zeci de mii într-un colegiu important dintr-un sector al capitalei. Prima mea reacție a fost una plină de scepticism. După ce mi-a explicat întreaga structura a afacerii, trebuie să recunosc faptul că scepticismul meu s-a diluat.
Interesant este că antreprenorul respectiv nu concurează cu partidele pentru electorat. Nucleul dur al votanților partidelor (probabil undeva între 10 și 15% din totalul populației cu drept de vot) nu-l interesează. Cum nu-l interesează nici votanții care nu fac parte din nucleul dur, dar care se prezintă cu ”religiozitate” la vot dintr-un motiv identitar. Ei vor să-și îndeplinească ” datoria civică” și au nevoie de exprimarea votului pentru a-și exprima identitatea. Chiar dacă aceasta se va schimba de la un ciclu electoral la altul. Probabil că aceștia sunt tot undeva între 10 și 15% din populația cu drept de vot. Ținta antreprenorului nostru sunt persoanele care nu se prezintă în mod normal la vot sau care, în cazul în care ar vota, nu acordă foarte multă importantă cu cine votează.
Tinerii sunt primii pe listă. De aceea, an de an antreprenorul nostru a organizat campionate de fotbal pe cartiere, pe terenuri sintetice, cu premii cuprinse între 3.000 și 1.000 de euro. Tinerii liceeni și absolvenții de liceu au ocazia să joace fotbal gratis, având și posibilitatea de a câștiga o sumă frumușică de bani.
Interesant este că, prin acest procedeu, liderii grupurilor se selectează natural. Cei care sunt în stare să strângă o echipă care să participe la competiție, pot fi utilizați și pentru mobilizarea la vot. Antreprenorul respectiv păstrează o relație strânsă cu liderii echipelor, le știe datele de naștere pentru a le trimite cadouri și eventual pentru a le organiza o mică petrecere la restaurantul pe care îl deține. Sumele plătite pentru voturi sunt achitate acestora, iar ei la rândul lor își recompensează membrii cu ce sume doresc. Se construiește un sistem piramidal, descentralizat, iar controlarea voturilor acestuia se făcea, la acea dată, prin intermediul unor pixuri cu camere, care, în plus față de telefoanele mobile, conțin și un soft care să sintetizeze informațiile și care să le trimită rapid către serverele prezente în sediile principalelor partide.
La acea vreme, PDL era cel mai dotat partid din acest punct de vedere, cu un pix la maximum zece votanți ”cumpărați ”. Antreprenorul nostru era mai modest, având un pix la 5-6 căpitani de echipe. De aceea era importantă organizarea în ziua votului. Echipele trebuiau să voteze pe rând. Probabil că între timp, însă, tehnologia de verificare a votului a evoluat!
O mare problemă este însă aceea că, deși au calități de lideri, căpitanii nu pot face foarte mult în ceea ce privește votul familiei, mai ales dacă membrii acesteia s-au talibanizat în ultimii zeci de ani. De aceea, antreprenorul respectiv curtează segmente ale populației care pot influența emoțional comunitățile din care fac parte. A face constant ceva bun pentru persoanele cu handicap, de exemplu, îți asigură nu numai votul acestora, ci și al familiilor sau al vecinilor lor. Ani de zile, întreprinzătorul nostru a investit în diferite servicii oferite acestor persoane. Are lista completă pe colegiu cu acestea. Mai mult, mi-a povestit cum a reușit să-l scoată parlamentar pe un candidat cvasi-necunoscut în colegiu, pe care l-a ”pus” în ghips și l-a plimbat pe întreaga campanie electoral prin cartiere într-un scaun cu rotile.
Cel mai important este, pentru antreprenorul nostru, mobilitatea acestui corp electoral, pentru a-l putea vinde celui mai darnic cumpărător. Așa se face că, la alegerile din 2008, voturile pe care el le controla au fost achiziționate de democrați-liberali, la europarlamentare, de un alt partid, iar la următoarele, de un al treilea. Și au fost decisive de fiecare dată în colegiul respectiv!
Trebuie să recunosc că am fost impresionat de ingenuitatea și eficiența respectivului antreprenor și n-am putut să nu mă-ntreb ce ar fi putut reuși acesta dacă și-ar fi folosit inventivitatea în scopuri mai nobile.
Pentru că, mai ales în actualele condiții ale specializării, un antreprenor sau un angajat extrem de priceput ar putea aduce mai multe beneficii societății muncind în timpul pe care alții îl alocă votului și campaniei. Profesorul Jason Brennan amintește argumentul contrafactual al stării naturale prezent în gândirea mai multor filosofi: dacă toată lumea s-ar ocupa de interesele sale private și nimeni nu s-ar ocupa de “binele public”, viața ar fi “scurtă, mizeră și supusă în permanență diverselor primejdii”.
Brennan contruiește o stare naturală contrară și se întreabă ce s-ar întâmpla dacă toată lumea s-ar dedica “binelui”, respectiv activismului politic. Lumea s-ar reuni în adunări, ar delibera, ar vota și adopta legi, însă nimeni nu ar mai produce nimic. Dacă toată lumea ar fi hiperactivă politic, n-ar mai exista nici hrană, nici muzică, nici locuințe, nici artă, iar viața ar fi “scurtă, mizeră și supusă în permanență diverselor primejdii”.
