Notorietatea e un drog. Fiecare ins visează, în secret, să devină celebru, fie și numai pentru cinci minute. Există suficiente persoane care îndeplinesc condiția asta, de la oameni de știință, politicieni, artiști, milionari, până la pițiponci, pițipoance și influenceri. Cum, necum, lumea contemporană e doldora de oameni care au izbândit în viață – și care au o imensă valoare de întrebuințare.
O tipă cu sânii cât pepenii, un tip cu o roabă de mușchi sau un astronom sunt tot atâtea cazuri de celebritate. De regulă, lumea nu s-ar uita în gura lor, n-ar încerca să-i imite, nu le-ar învăța replicile pe dinafară și nu ar îngroșa rândurile admiratorilor, dacă ceva irezistibil nu s-ar fi insinuat în simțirile spectatorilor.
Uneori, celebritatea e „corectă”. Stephen Hawking a avut o una incontestabilă, deși venită la pachet cu o imensă nefericire personală. Dar, de-a lungul vieții lui chinuite, Hawking s-a limitat să vorbească despre lucrurile la care se pricepea. Astrofizică, dacă nu vă e cu supărare. Și faptul că era țintuit într-un scaun, cu degetul pe un buton al computerului cu sintetizator vocal, a contribuit enorm la popularizarea ideilor sale.
28 noiembrie - Profit Financial.forum
Am văzut de (cele mai) multe ori celebrități din domeniul științific refuzând să-și dea cu părerea pe toate subiectele, chiar când era vorba de lucruri relativ simple, pe motivul că nu le stăpânesc suficient. Secretul e cunoașterea. Cunoști subiectul – poți să explici pe înțelesul oricui. Doar că nu oricine care pare că știe cunoaște.
Cunoaștere care, ciudat, scade ca importanță pe măsură ce competențele de orice soi ale celebrității scad și ele. Cu cât un om știe mai puțin, cu atât are păreri mai multe și mai ferme. Trăim într-o lume liberă. Fiecare are dreptul să creadă ceva, până și faptul că pastele făinoase sunt Dumnezeu, ori că hipocloritul vindecă toate bolile (nu mă luați în serios, vă rog, produsul chimic e extrem de toxic. De unde știu?
Am întrebat un chimist și un medic, să fiu sigur că nu spun o prostie). Pe scurt, oricine poate să creadă că există un pitic ascuns în telefon. E treaba lui. Problema apare în clipa în care celebritatea vine din incompetențe. Nu râdeți. O vedetă porno e expertă în pornografie, deși bărbații e fătălăi. Un mafiot e expert în mafioțeală, deși Dumnezeu îl iubește. Un fotbalist e expert în fotbal, deși viața e frumoasă, dar merită trăită.
Problema despre care voi vorbi mai departe vine din teoria incompetenței. Se spune că, într-o instituție, fiecare ins vrea să urce ierarhic până acolo unde nu se mai pricepe, dar poate decide. Sunt convins că cunoașteți destui șefi și șefuți dintr-ăștia. Și care, culmea, au admiratori, suporteri. Dar despre suporteri poate vom vorbi altă dată. Problema care se pune e aceea a notorietății, care acționează dincolo de limitele intelectuale ale omului.
Departe de mine să spun că oamenii inteligenți și „culți” sunt buni și musculoșii sunt răi. Spun doar că prejudecățile noastre iau forme dintre cele mai stranii, dorința noastră de a auzi un enunț, o afirmație care să ne ungă pe suflet e atât de mare, că simțul critic, care e atât de ascuțit când e vorba de chestiunile care nu ne plac, adoarme imediat când cineva ne gâdilă, ca pe pisici, sub bărbie. Am să dau un exemplu tragic.
Profesorul Paulescu, descoperitorul insulinei, un uriaș medic, obișnuia să-și înceapă cursurile de la Medicină cu următorul îndemn: „Moarte jid…lor!” Ce legătură o fi fost în mintea lui între boală și etnie (sau rasă), numai Dumnezeu poate spune. Doar că urca la catedră aureolat de faimă. Și mulți tineri au reținut (vai!) mai puțin cursurile, cât îndemnul.
Aici încape, și azi, drama societății informaționale, în care, se pare, știm din ce în ce mai multe despre tot mai puțin – iar puținul ăsta e din ce în ce mai greșit. Neputând controla avalanșa de informație (nici nu există un timp suficient pentru asta, ar trebui ani și ani de căutare a surselor), delegăm înțelegerea fenomenelor și a lumii altora. Cui? Notorietăților. Persoanelor strălucitoare, vizibile, cu șarm, cu carismă. Eventual ziariștilor, juriștilor, politicienilor, instituțiilor. Ceea ce spun ele devine automat adevărat.
Devine propria credință. Propriul crez. Propria luptă. Atât așteaptă propaganda. E suficient ca un medic să nu creadă în (să zicem) vaccin, că discursul lui prinde la public ca căpușa la câine. Cacofonia e intenționată. Cine știe ce scurt-circuit s-a produs în sinapsele doctorului? E suficient ca un actor de succes să vorbească despre limba dacilor (pe care nu a auzit-o sau văzut-o nimeni), că, brusc, Adam și Eva devin daci, călătorind prin celebrele tuneluri. E o problemă cu turnurile gemene doborâte pe 11 septembrie? Probabil că e (și vine dintr-o incompetență instituțională). Dar faptul că n-ai învățat la fizică despre energia cinetică de impact te face o victimă sigură a teoriei conspirației. Conspiraționiștii poate au învățat sau nu, dar, cu siguranță, sunt mai frumoși, mai celebri și învârt mai bine limba-n gură.
Cu cât relatările sau discursurile sunt mai gogonate, cu atât creierul e mai fragil în fața lor. Dar, repet condiția: aceste teorii să fie în deplin acord cu simțirile tăinuite ale publicului. Rațiunea nu are aici nici o putere. Un om instruit e la fel de vulnerabil în fața propagandei. Nu oamenii „proști” cad în capcană, ci oamenii vulnerabili. Iar vulnerabili pot fi și oameni de știință, și profesori, și medici, dar și badea Ion, din piață. Oricine. Ați observat că, brusc, toți devin experți în problemele globale ale omenirii?
Notorietatea, vizibilitatea îți dau aripi, cum spuneam la început. Capacitatea de a influența mulțimile te amețește și reduce la tăcere lucrurile cele mai importante ale unui om: bunul simț, spiritul critic și libertatea. Iar publicul receptor? Încet, încet, viața trece pe lângă noi și noi ne-o irosim rezolvând la nesfârșit niște fantasme.
Nenea Iancu a scris toate astea acum 150 de ani: LEONIDA: Ei! d-le, câte d-astea n-am citit eu, n-am păr în cap! Glumești cu omul! Se-ntâmplă... (cu tonul unei teorii sigure) că fiincă de ce? o să mă-ntrebi... Omul, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu-știu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! și după aia din fandacsie cade în ipohondrie. Pe urmă, firește, și nimica mișcă.
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole.
