Dacă ar fi să ne luăm după filmele făcute la Hollywood, asigurările de viață sunt un univers de care mai bine te ferești. Pentru că ne sunt prezentate ca o lume populată fie de inși cenușii, prost îmbrăcați și plicticoși, care vor cu tot dinadinsul să-ți vândă niște hârtii fără sens, fie de rechini financiari, gata să profite de naivitatea oamenilor cumsecade.
Nici nu este de mirare că lucrurile stau așa, câtă vreme citadelă filmului comercial american are în fișa postului promovarea consumului nelimitat pe datorie, nu prudența, economisirea și gândirea pe termen lung. Valori nespectaculoase.
Criza ne-a obligat să ne amintim adevăruri elementare: că cele mai rele lucruri nu li se întâmplă doar altora și că viață e plină de imprevizibil. Din păcate, după cum spunea André Gide, „Tot ce trebuie să știm a fost spus deja, dar cum nimeni nu ascultă, trebuie să ne întoarcem mereu și să o luăm de la capăt”.
Asigurările de viață nu se încheie, în esență, pentru dobândă, randament și profit (deși pot aduce și asta), ci pentru a oferi indivizilor și familiilor un scut financiar care să protejeze de neprevăzut: deces, boală, accident, șomaj. Cea mai simplă, dar și cea mai importantă formă de asigurare de viață e cea care garantează plata unei sume fixe, una stabilită de la bun început prin contract, în aceste situații.
De asemenea, cele mai multe polițe garantează plata unei anumite sume la finalul contractului chiar și fără materializarea riscurilor asigurate.
„Dai niște bani și nu primești nimic în schimb”, ar spune unii. Fals. Dai periodic niște bani pentru a primi, în cele mai grele momente ale existenței, când nevoia te apasă cel mai rău, o sumă mult mai mare decât toate ratele plătite pe poliță la un loc.
E bine să ne amintim și că roata a fost inventată demult. Prima formă de asigurare de viață a apărut în Roma antică, în jurul anului 100 I.C., când generalul Gaius Marius a pus la punct un „fond de înmormântare” pentru trupele sale. Fiecare soldat plătea periodic din soldă o sumă în acel fond, iar banii erau utilizați atât pentru înmormântarea celor căzuți la datorie, cât și pentru ajutorarea familiilor acestora.
Unul dintre fondatorii asigurărilor de viață moderne este savantul britanic Edmond Halley, „nașul” cometei cu același nume, care în jurul anului 1700 a pus la punct primele tabele statistice de mortalitate, pe baza cărora se calculează primele de asigurare și se evaluează potențialele despăgubiri de achitat.
Unii economiști spun că economisirea este soluția ieșirii din criza actuală. Alții, care și-l iau drept model pe Keynes, susțin că, dimpotrivă, stimularea consumului este cheia.
Istoric vorbind, extrem de puține companii de asigurări de viață au dat vreodată faliment, chiar și în perioade de recesiune, tocmai pentru că au investit extrem de prudent și de conservator banii clienților.
Deloc întâmplător, National Mutual Life Insurance Company, condusă de Keynes pe principii speculative, a fost pe buza falimentului în timpul Marii Depresii din anii ’30. Pentru că a promis clienților beneficii spectaculoase, pe care nu le-a putut susține.
