“Cuvintele sunt cele mai puternice droguri consumate de omenire. Nu numai că acestea infectează, infatuează, anesteziază și paralizează, însă se insinuează și colorează cele mai reduse celule ale creierul”, remarca Kipling în urmă cu un secol. Există însă unele cuvinte mai periculoase decât altele, cele care infectează, infatuează, anesteziază și paralizează creierele politicienilor. Ele au propria lor viață și se redefinesc după cum le poftește inima. Cele mai multe obțin un certificat de calitate superioară, transformându-și caracterul dintr-unul descriptiv într-unul normativ. Termeni precum “fonduri europene” sau “venituri bugetare” nu mai sunt folosiți în corespondență cu anumite sume de bani, ci au căpătat o valoare pozitivă absolută. Maximizarea lor a devenit, dintr-un mijloc pentru atingerea unor obiective (bune sau rele), un scop în sine.
Însă niciun cuvânt nu are un efect “terapeutic” mai accentuat precum cel de “investiții”. Acestea, mai ales cele publice, au devenit “dezideratul” oricărui ministru, politician sau economist. Ai o problemă cu creșterea economică? “Investițiile” sunt soluția! Ți-au scăzut încasările bugetare? Alocă mai mulți bani pentru “investiții”! Au crescut importurile, ca urmare a reducerii producției interne? Subvenționează “investițiile”! În 99,99% din cazurile în care apar în articolele de presă, “investițiile”, mai ales cele publice, au o conotație pozitivă.
O explicație ar fi faptul că despre investiții se vorbește numai înainte și nu după efectuarea lor. Un stat poate efectua o investiție proastă, cu un multiplicator subunitar, însă nu o va recunoaște niciodată public, spre deosebire de un privat, care este nevoit să-și treacă pierderile în bilanț. Pierderile cauzate de investițiile publice apar răspândite în deficitul bugetar sau ascunse în arierate. Asta când nu este invocat “interesul național” pentru justificarea lor!
28 noiembrie - Profit Financial.forum
De vină este și DEX-ul, care prevede 2 definiții ale cuvântului. Prima (“plasare de capitaluri în întreprinderi industriale, agricole, comerciale etc., cu scopul obținerii de profituri”) este cea uzuală, cea de-a doua (“alocare de către stat a unei sume și a altor mijloace materiale pentru crearea de noi fonduri fixe, pentru lărgirea, reutilarea și modernizarea celor existente”) este mai degrabă o moștenire a limbii de lemn specifice comunismului. Iar “investițile” publice intră evident în cea de-a doua definiție a termenului, fără a avea nicio legătură cu prima.
Și privații iau decizii proaste și efectuează investiții care se dovedesc în timp ineficiente. Numai că, spre deosebire de “manager-ii” companiilor de stat, numiți politic, cei din privat își pun “pielea în joc”. Ei răspund în fața acționarilor, care-și vor dividendele.
Se poate spune, însă, că și politicienii și, implicit, cei numiți politic în fruntea companiilor de stat răspund în fața “acționarilor” lor, alegătorii, care-și vor la rândul lor dividendele. Iar politicienii consideră că cele mai bune dividende pe care le pot acorda alegătorilor sunt prețurile mai mici la diferitele produse ale companiilor publice. Ceea ce evident afectează profitabilitatea economică a acestora pe termen lung (ce conduce fie la realizarea de arierate, fie la scumpiri mult mai ridicate în viitor, dacă nu chiar la faliment, ca în cazul RADET), însă majorează profitabilitatea politică, scopul oricărui politician. Exemplul actualului ministru al Economiei, care somează companiile de stat să ofere prețuri mai mici la electricitate și gaze către populație, este cel mai bun exemplu.
Și în cazul investițiilor publice, situația este similară. Înainte de efectuarea acestora, nu este analizată piața, nici planurile concurenței, și nu este calculată nicio o rată marginală de rentabilitate a capitalului investit, nu numai în raport cu costul acestuia sau rata dobânzii de pe piață, ci și în raport cu rata de rentabilitatea a aceluiași capital într-un proiect concurent.
Dacă mai beneficiază și de “finanțare europeană”, caracterul pozitiv al unei investiți publice sau al unei companii de stat este unul absolut. Ce contează că beneficiile viitoare nu pot acoperi nici măcar costul capitalului investit din surse proprii sau de la buget, ca să nu mai spunem de recuperarea “finanțării europene”?!
Cel mai bun exemplu în acest sens este celebra conductă BRUA, care ar avea sens și ar deveni profitabilă doar în situația în care România ar deveni exportator net de gaze din importator net, cum este în prezent. Și asta și în cazul BRUA I, nu numai al BRUA II sau III!
Numai că prin majorarea fiscalității prin adoptarea Legii offshore, coproducție a actualului ministru Virgil Popescu și a guru-lui energetic al PSD Iulian Iancu, și prin controversata OUG 114, care limita atât prețurile, cât și exporturile, investițiile în exploatarea gazului din Marea Neagră (care putea face din România exportator de gaze) și, implicit, în BRUA au devenit brusc nerentabile. În plus, gazoductele care se construiesc în jurul României, de la Turkstream la terminalul LNG din Grecia, sunt menite a inunda cu gaze piața balcanică. Iar austriecilor și nemților le iese deja gazul pe nas, dovadă nivelul ridicat al depozitării din Europa. Ceea ce va îngreuna sarcina potențialilor utilizatori ai BRUA în căutarea lor de ptențiale piețe de descfacere. Dovada: eșecul ultimelor licitații efectuate în legătură cu BRUA.
În fața acestei situații, companiile private (Exxon și OMV Petrom) și-au stopat investițiile în Neptun Deep (americanii dorind chiar să-și vândă participația), în timp ce compania de stat (Transgaz) a continuat să pompeze bani în BRUA.
Iar Transgaz a avut stimulentele sale pentru a face acest lucru, pentru că, indiferent dacă prin BRUA se va transporta sau nu vreo moleculă de gaz, compania de stat își va recupera investiția din tarifele de transport percepute de la populație în următoarele 4 decenii.
În mod normal, Transgaz ar trebui să-și recupereze investiția de la cei care le-au compromis proiectul, de la politicieni și reprezentanții lor în conducerea companiei. În primul rând, de la actualul ministru Virgil Popescu și de la președintele Comisiei de Industrii, Iulian Iancu, autorii morali ai Legii offshore care a pus cep definitiv, se pare, exploatării gazului din Marea Neagră. Iar în al doilea rând, de la membrii actualei conduceri a Transgaz, care nu numai că au aplicat docil “ordonanțele” politicienilor (sau invers), dar nici măcar nu i-au informat asupra efectele dezastruoase ale deciziilor lor asupra profitabilității celei mai importante “investiții” a companiei din ultimii ani.
Iar dovada că termenul “investiție” a infectat, infatuatat, anesteziat și paralizat creierul celor din conducerea Transgaz este faptul că, potrivit ultimului lor plan de dezvoltare oficial aprobat de ANRE, cel pe perioada 2019-2028, producția de gaze din Neptun Deep va începe anul viitor, și nu oricum, ci la jumătate din producția maximă anuală estimată pe următorii 10 ani! De-abia în planul pentru 2020-2029, aflat în stadiul de proiect, Transgaz amână cu 3 ani momentul extragerii primulei molecule de gaz din Neptun Deep! Wishful Thinking!
