Că drumul spre iad este pavat cu bune intenții nu este o noutate, însă dacă mai pui și gaz pe foc, mai ales pe o piață unde gazul este marfa de bază, dezastrul este garantat. Este cazul răspunsului populist al Parlamentului (incitat de președintele Comisiei de Industrii din Camera Deputaților, Iulian Iancu) la aroganța duopolului Engie-E.On, care refuză să împartă, măcar parțial, cu consumatorii câștigul rezultat de pe urma ieftinirii prețului de achiziție al gazului de pe piețele centralizate. Astfel, Parlamentul a decis impozitarea cu 90% a diferenței dintre actualul preț reglementat al gazului, de 68 de lei/MWh și prețul real de achiziție, în cazul în care acesta este mai mic de 68 de lei/MWh.
Legea, adoptată aproape în unanimitate de un parlament populist aflat în an electoral, susține că urmărește interesul consumatorilor, intenția declarată fiind "forțarea" furnizorilor de a ieftini prețul gazului marfă în ofertele de liberalizare făcute populației. Însă, foarte probabil, va conduce la scumpirea, nu la ieftinirea gazului pentru consumatorii casnici.
Textul, ambigu de altfel, prevede că taxa va fi aplicată doar dacă prețul gazului marfă solicitat consumatorilor casnici este superior celui de achiziție ("costul unitar al gazelor mai mare decât costul real de achiziție", după cum scrie legea). Ceea ce este o aberație. Furnizorii nu sunt instituții caritabile care să comercializeze în pierdere gazul, nu pot revinde gazul la prețul de achiziție, ei trebuind să-și acopere costurile de furnizare și să mai realizeze și profit. Ceea ce înseamnă că taxa nu este una "opțională" (la decizia furnizorilor care ar avea de ales, ieftinesc sau plătesc taxa), ci una care va "dăinui" , cel puțin până pe 30 iunie 2021, cât prevede textul legii, dacă nu și mai mult, după modelul taxei similare introduse în 2013 și aplicate producătorilor. Care la rândul său a condus la scumpirea, nu la ieftinirea gazelor.
Până în prezent, toate tranzacțiile din acest an, inclusiv cele pe termen lung, au fost efectuate la prețuri de maximum 61 lei/MWh (cazul gazului cu livrare pe întreg anul 2021), deci impozitul de 90% s-ar aplica la absolut tot gazul cumpărat și revândut de furnizori.
În teoria economică, “stimulentele contează”, influențând structura unei pieței. Pentru a anticipa efectele legii votate de Parlament, în cazul în care nu va fi respinsă de Președinție și trimisă la reexaminare, ar trebui întâi identificate “stimulentele” din acest act normativ.
Furnizorii ieftini vor fi nevoiți să-și scumpească ofertele sau să iasă de pe piață
În primul rând, taxa este menită a invalida ofertele furnizorilor concurențiali ieftini. Există furnizori care oferă consumatorilor un preț al gazului de 69 de lei/MWh, de exemplu. Dacă aceștia, de exemplu, au cumpărat gazul cu 38 de lei, rezultă că, în urma plății impozitului de 90% (de 27 de lei/MWh), ei rămân doar cu 4 lei/MWh (prețul de vânzare, 69 lei, minus prețul de achiziție, 38 de lei, minus Taxa Iancu, 27 de lei), din care să-și acopere costurile și să mai facă și profit.
Numai că E.On susține că are un cost de furnizare a gazului de 7,7 lei/MWh. Iar E.ON e o companie mare, cu mulți clienți, iar teoria economică spune că, în cazul său, costurile pe MWh sunt mai mici decât în cazul furnizorilor mici (ca urmare a ponderii costurilor fixe).
Cu alte cuvinte, micii furnizori nu-și vor putea acoperi din cei 4 lei/MWh pe care li-i alocă “taxa Iancu” nici măcar costurile cu furnizarea. Ei fie vor majora prețul gazului marfă din ofertele lor, spre dezavantajul consumatorilor casnici, fie vor ieși pur și simplu de pe piață, ceea ce va consolida duopolul Engie-E.On și va compromite orice idee de liberalizare.
Taxa Iancu favorizează importurile și descurajează producția internă
Nici producătorii interni nu pot sta liniștiți, mai ales că deja și-au redus considerabil producția ca urmare a carantinării populației și economiei.
Noua taxă nu va fi aplicată gazului de import, ceea ce evident că va stimula importurile în detrimentul gazului din producție internă.
Deja prețurile gazului pe bursa austriacă (chiar și cu tarifele de transport aferente) sunt mai mici decât cele de pe piața internă.
Numai că noua lege adoptată de Parlament va conduce practic la scumpirea gazului intern de la 30-50 de lei/MWh (în funcție de perioada de livrare) la 68 de lei/MWh.
În prezent, prețul gazului de pe bursa vieneză CEGH cu livrare în trimestrul al treilea este de 6,1 euro/MWh (30 lei/MWh) și cel al gazului cu livrare în trimestrul al patrulea de 10,8 euro/MWh (52 lei/MWh).
De ce să mai cumperi cu 38 de lei de pe piața internă și să mai plătești suplimentar o taxă de 27 lei/MWh, când poți cumpăra direct din import la un preț cuprins între 30 și 52 de lei (plus taxe de transport de maxim 10 lei/MWh)?!
Interesant este că unul dintre cei doi mari furnizori, Engie, este și mare importator, cu o cotă de peste 50% din total importuri pe lunile de iarnă, când consumul este ridicat.
Taxa Iancu incită la înțelegeri între furnizori și producători
Cum impozitul nu se aplică tranzacțiilor la un preț de peste 68 de lei/MWh, furnizorii au tot interesul să se înțeleagă cu producătorii interni pentru a achiziționa gaz la un preț superior acestui prag. Aproape toată lumea va câștiga, producătorii nu vor mai vinde gaz la prețuri derizorii de 30-40 lei/MWh, iar furnizorii, chiar dacă vor achita un preț mai mare, vor scăpa de impozitul de 90%. Numai consumatorul final va pierde (și statul, care nu va mai încasa taxa Iancu).
Pentru că, practic, noua lege impune furnizorilor un preț de achiziție de aproape 68 de lei. Aceștia au de ales, fie îl plătesc integral direct producătorilor, fie achită prețul de piață (de 30-40 de lei/MWh), iar diferența până la 68 de lei/MWh o achită aproape integral statului.
La un preț de achiziție de 38 de lei/MWh, de exemplu, impozitul este de 27 de lei/MWh, furnizorilor rămânându-le doar 3 lei/MWh în plus față de situația în care ar cumpăra direct de la producători cu un preț de 68 de lei/MWh. Iar pentru 3 lei/MWh chiar nu merită să-ți strici relația pe termen lung cu producătorii.
În plus, acest “beneficiu” la care ar renunța (de 3 lei/MWh), ca și costul reprezentat de impozitul de 27 de lei/MWh, poate fi recuperat și în cazul în care se înțeleg și în cazul în care nu se înțeleg cu producătorii, de la consumatorii finali.
Potrivit teoriei economice, orice majorare de impozitare este suportată de companii și consumatori, gradul în care ea poate fi transferată consumatorilor depinzând de elasticitatea cererii. Cu cât cererea este mai inelastică (răspunde mai greu la modificările de preț) cu atât mai ușor le este companiilor să transfere majorarea de fiscalitate consumatorilor. Cu atât mai mult cu cât piața este controlată de un duopol format din Engie și E.On care o controlează în proporție de peste 90%.
Iar faptul că foarte puțini consumatori casnici au decis să-și schimbe furnizorul în pofida unor oferte cu 10-15% mai reduse ale concurenței, arată că cererea este foarte puțin elastică. Ceea ce face ca, în cele din urmă, taxa Iancu să fie suportată integral de consumatori și nu de companii!
Legea Iancu încurajează depozitarea în exces și implicit scumpirea gazelor la consumatorul final
Un alt “stimulent” conținut de legea adoptată de Parlament și care poate sugera care vor fi consecințele pe piață este acela că taxa nu este aplicată gazului depozitat.
Foarte probabil, acest lucru va conduce la o depozitare în exces a gazelor, la limita capacității de depozitare. Furnizorii vor cumpăra gaze la prețul de piață, însă pentru a nu achita impozitul de 90%, nu le vor revinde direct populației, ci întâi le vor depozita.
De ce să revinzi imediat și să achiți impozitul de 90% (de 27 de lei în cazul unui preț de achiziție de 38 de lei/MWh), când poți să depozitezi gazul și plătești doar tarife de depozitare de aproximativ 10 lei/MWh?
Numai că Ministerul Economiei și Energiei recunoaște, în nota de fundamentare a unui proiect menit a elimina obligativitatea depozitării gazelor de către furnizori, că depozitarea costă, iar cel care o plătește este tot consumatorul final: “Obligația constituirii stocului minim de gaze naturale induce costuri suplimentare la nivelul furnizorilor, care sunt/vor fi recuperate de la clienții finali (prin intermediul prețurilor practicate) sau vor constitui pierderi pentru furnizori, având în vedere modificarea continuă a portofoliului de clienți finali, existând riscul ca furnizorul să nu își poată recupera costurile aferente cantităților de gaze naturale înmagazinate pentru respectivii clienți.”
Iar recuperarea costurilor furnizorilor se va face fie prin intervenție administrativă de micșorare a prețului de achiziție de la producători, fie prin majorarea prețului la consumatorul final, cum s-a întâmplat în ultimii doi ani, de la adoptarea controversatei OUG 114. Sau costurile nu sunt recuperate, iar micii furnizori vor da faliment spre satisfacția duopolului Engie-E.ON care își va întări poziția dominantă.
Soluția la aroganța doupolului Engie-E.ON este nu reglementarea și impozitarea, ci majorarea concurenței, prin eliminarea barierelor impuse la intrarea pe piață de legislativ, executiv și ANRE și prin încurajarea consumatorilor să-și schimbe furnizorul dominant în zona în care locuiesc (Engie sau E.ON, după caz) și să accepte ofertele mai atractive ale micilor furnizori. Pentru aceasta, Guvernul, Parlamentul și ANRE ar fi trebuit să nu fie preocupate în primul rând de campania electorală, de realizarea de mari startegii naționale, rezultat al unor reflexe de planificare centrală moștenite de pe vremea comunismului, sau de lobby-ul efectuat de marile companii și să declanșeze o campanie de informare publică cât mai largă.
