Pantofi, genți, rochii și pantaloni, ceasuri, cărți, ibrice, biciclete, unelte de grădinărit, tigăi simple și tigăi minune. O colecție eclectică ce ar da peste cap și cea mai bună optimizare pentru motoarele de căutare și căreia poate doar unul dintre cei mai buni comedianți ar fi putut să îi găsească o noimă într-unul dintre monologurile sale.
Cu toate acestea, ele își găsesc perfect locul împreună în acest articol cu temă fiscală. De ce? Pentru că toate, dar absolut toate au în comun trei aspecte: pot fi comercializate online, se adresează publicului larg (altfel spus, consumatorilor, căci despre aceștia este vorba) și pot fi supuse TVA. Deși comerțul online se poate dovedi foarte profitabil pentru comerciant și foarte comod pentru consumator, eliminarea granițelor fizice dintre cei doi poate genera complicații în ceea ce privește corecta impunere cu TVA a acestor vânzări „la distanță”.
Prevederile actuale în materie de TVA care guvernează vânzările „la distanță” realizate de comercianți din anumite Stat Membre către consumatori din alte State Membre (derulate, în majoritatea cazurilor, dar nu exclusiv, online) presupun un efort administrativ considerabil pentru cei dintâi. Astfel, din punct de vedere al obligațiilor în materie de TVA, comercianții în cauză trebuie:
- să urmărească fiecare vânzare din fiecare Stat Membru în care există consumatori;
- să compare volumul total al vânzărilor din fiecare Stat Membru cu plafonul de înregistrare în scopuri de TVA fixat de respectivul Stat Membru pentru vânzări la distanță (plafoanele pot fi diferite în fiecare Stat Membru);
- dacă aceste plafoane sunt depășite într-un an calendaristic, să solicite înregistrarea în scopuri de TVA în respectivele State Membre;
- după înregistrare, să colecteze TVA din Statul Membru gazdă pentru vânzările realizate către consumatorii din acel Stat și să îndeplinească toate obligațiile de raportare și plată a TVA stabilite de legislația națională.
Practica ne-a arătat (nouă, dar mai ales autorităților fiscale din diferite State Membre) că nu toți comercianții pot ține pasul cu obligațiile ce le revin în materie de TVA (mai ales dacă vorbim despre afaceri „facile” cum este drop-shipping-ul) și adesea plafoanele pentru înregistrare pot fi depășite, iar termenele de declarare și de plată pot fi ratate voit sau nu. Până la proba contrarie, neînregistrarea și necolectarea TVA în mod adecvat va genera în mintea autorităților fiscale din Statele Membre ale căror bugete pierd venituri importante, suspiciunea de fraudă în domeniul TVA. Suspiciunea va genera verificări, verificările se vor încheia cel mai probabil cu decizii de impunere, iar punerea în executare a acestor decizii va pune în pericol însăși existența respectivilor comercianți.
Pentru că în prezent nu există un instrument de control prin care autoritățile fiscale să poată monitoriza și depista într-un mod rezonabil depășirea plafonului și necesitatea de înregistrare în scopuri de TVA într-un anumit Stat Membru, Consiliul Uniunii Europene a adoptat la începutul anului 2020 Directiva 284/2020 de modificare a Directivei 2006/112/CE în ceea ce privește introducerea anumitor cerințe pentru prestatorii de servicii de plată. Astfel este urmărită înlăturarea unei vulnerabilități prin identificarea și cuantificarea sumelor de TVA incorect colectate sau necolectate.
Astfel ,cum reiese și din titlu, directiva instituie obligații pentru operatorii de servicii de plată care vor raporta, odată cu transpunerea ei, detalii despre plățile efectuate prin intermediul instrumentelor puse la dispoziție de acești prestatori de servicii de plăți și despre beneficiarii plăților. Scopul? Acela de a monitoriza plățile transfrontaliere și de a preveni frauda în domeniul TVA. În acest fel, autoritățile își creează instrumente pentru a-i depista și sancționa pe acei comercianți care nu își îndeplinesc obligațiile de înregistrare și colectare a TVA din Statul Membru în care efectuează vânzări la distanță.
Instituirea unor astfel de raportări a pornit de la premisa că prestatorii de servicii de plată au acces direct și nemijlocit la informații pe care autoritățile fiscale din State Membre diferite de cele în care comerciantul este stabilit nu le-ar putea identifica atât de ușor. Astfel, instituțiile Uniunii Europene au gândit și vor implementa un instrument de colectare trimestrială a informațiilor care indică și urmăresc existența activităților comerciale desfășurate în mediul online pe întreg teritoriul Uniunii Europene. Cazul nu este singular, instituirea unor obligații de raportare pentru intermediari în vederea identificării unor potențiale tentative de sustragere de la plata taxelor fiind consacrată în deja celebra DAC 6. În spatele acestor raportări (sau evidențe, cum le numește de fapt textul directivei), stau niște detalii tehnice importante. Este de subliniat în primul rând faptul că, în sensul directivei, noțiunea de prestator de servicii de plăți are un spectru larg, cuprinzând de la instituții de credit până la oficiile poștale. Practic, orice intermediar care facilitează plata (pe de o parte) și încasarea (pe de altă parte) unor sume de bani va intra în sfera de aplicare a acestei directive. Acest lucru înseamnă că prestatorii de servicii de plată, indiferent la care capăt al tranzacției se vor găsi, cel al plătitorului sau cel al beneficiarului plății, vor avea obligația să urmărească plățile transfrontaliere și să stocheze informațiile relevante, pentru o perioadă de 3 ani, așa cum prevede directiva.
Un alt aspect tehnic extrem de important este procesul de identificare a locului din care pleacă bunul și a locului în care ajunge bunul (căci acestea sunt aspectele importante atunci când discutăm despre tratamentul TVA al vânzărilor la distanță), care, de altfel, reprezintă chiar scopul acestei directive. Astfel, indiferent dacă vorbim despre Statul Membru al plătitorului sau despre Statul Membru al beneficiarului plății, există doi indicatori în funcție de care se va identifica (cu o marjă de eroare inerentă, generată de situații excepționale) traseul bunurilor vândute, care vor fi testați succesiv, astfel: (i) codul IBAN al contului de plăți al plătitorului, respectiv al beneficiarului plății; ori, în lipsa acestei informații (ii) codul BIC sau un echivalent al acestuia, care indică locul prestatorului de servicii plăți care acționează în numele plătitorului, respectiv al beneficiarului plății.
Directiva 284/2020 a intrat în vigoare în luna februarie 2020 și prevede obligativitatea transpunerii prevederilor sale de către Statele Membre până la 31 decembrie 2023, astfel încât aplicabilitatea teritorială să intre în vigoare începând cu prima zi a anului 2024. Întrucât ne despart încă doi ani de momentul când putem spera să vedem un proiect de act normativ care să transpună prevederile acestei directive, trebuie urmărit cu atenție acest subiect, mai ales că autoritățile fiscale au exprimat în mod public intenția de a intensifica inspecțiile fiscale în zona de comerț electronic.
Theodor Artenie este tax director, iar Alexandra Barbu este senior tax consultant la Schoenherr Tax Bucharest SRL, din cadrul casei de avocatură Schoenherr
