Un salariat plătește lunar sub formă de impozite, contribuții și taxe aproape 900 de lei, în vreme ce un pensionar achită 176 de lei. Asta face ca, după plata taxelor, un salariat să poată aloca pentru celelalte cheltuieli sub 1.200 de lei lunar, cam cât un pensionar (1.030).
Fără a mai pune la socoteală că salariații nu beneficiază de gratuitate pe mijloacele de transport în comun așa cum au pensionarii în București și în alte orașe mari, ori de călătorii gratis pe calea ferată.
Dar ia gândiți-vă ce s-ar întâmpla dacă pensiile s-ar majora cu 40%? Ce ar releva statisticile? Că banii de cheltuială rămași unui pensionar după taxare i-ar depăși pe ai celui de la care se face redistribuirea.
Iar cheltuielile salariaților cu dările impuse de stat s-au dublat ca și procentaj în totalul cheltuielilor cam într-un deceniu. Au ajuns la 43%. De fapt, saltul s-a produs în 2018 - 2019, când au crescut de la 29% la peste 40%. Adică, de la 1.000 la peste 2.000 de lei lunar pe gospodărie. Vă închipuiți acum sunt aproape 1.000 pe persoană, nu pe familie!
Și totuși în ciuda acestui fapt se recomandă taxe mai mari, impozitare progresivă care să-i penalizeze pe cei care au capacitatea să lucreze mai mult și investiții strategice ce includ în cantitate mare costul exproprierilor. Cu precizarea că această poziție redistribuționistă s-a observat și la cele mai influente instituții financiare internaționale care afirmă, prin vocea conducătorilor lor, că înăsprirea impozitării bogaților nu ar afecta câtuși de puțin creșterea economică, dimpotrivă, în acest fel s-ar crea resurse pentru investiții publice mai mari, de natură să majoreze PIB. Deși până nu de mult era acceptată ideea că o țară săracă, cu un stat social hipertrofiat, care limitează economiile individuale și percepe impozite mari, diminuând motivația muncii și inițiativei, nu va atinge niciodată un ritm alert de dezvoltare. Mai nou, impozitarea progresivă constituie o componentă esențială a unei politici fiscale eficiente. Chit că astfel e penalizată hărnicia, cine are un job și își mai ia încă unul e taxat cu un impozit de pe următorul nivel de impunere de pe grilă. După care, dacă are capacitatea să economisească și finanțează deficitele societății, mai e o dată „pedepsit”, cu dobânzi negative. În așa fel încât dobânzile nu se mai constituie într-un obstacol în calea risipei de resurse, ci o încurajează.
Deci, salariații cheltuiesc dublu cu impozitele față de cât cotizau nu cu mult timp în urmă. Dar nu numai asta, ei cheltuiesc cu taxele triplu față de ceea ce alocă pentru mâncare (14,7%).
E inutil de spus că la noi nu există nicio corelație între productivitate și remunerație. Altfel nu s-ar fi apucat să scrie părinții Constituției în paragraful 1 alineatul 3 din legea fundamentală că România este un stat social. Cu alte cuvinte, într-o țară în care politicul dictează economicului cu ochii la alegeri, preocupările nu sunt legate de productivitate și forța de muncă, ci de forța de vot. De aceea, după taxare, cheltuielile salariaților și pensionarilor se egalizează.
Apropo, o idee care nu i-a venit încă guvernului ar fi ca simultan cu impozitarea pensiilor speciale de peste 7.000 de lei cu 85% să aibă loc și o majorare a lor cu 40%.
