„Dacă politicienii vor să ajungă în iad, sarcina noastră este să-i ajutăm să realizeze acest lucru cât mai eficient cu putință“, obișnuia să spună cu cinism laureatul premiului Nobel pentru economie, George Stigler. Tehnocrații guvernului Cioloș, care ieri a împlinit șase luni de guvernare, par a fi transformat spusele lui Stigler într-un adevărat principiu de guvernare.
Guvernul tehnocrat a fost întâmpinat cu urale de opinia publică și mai ales de acea parte a sa auto-intitulată “societate civilă”, săturată până peste cap de politicieni, de incompetența și de corupția care, de cele mai multe ori, îi înconjoară. Cu toate acestea, performanțele guvernului tehnocrat sunt cel puțin discutabile: nu a evitat în niciun fel politicile pro-ciclice din an electoral, caracterizate prin majorări ale deficitului bugetar, a acceptat fără să comenteze majorarea salariului minim și s-a angajat să majoreze salariile bugetarilor, iar de privatizat n-a privatizat nimic. În apărarea sa, actualul executiv poate invoca, la fel ca mai toate guvernele post-decembriste, “monstruoasa moștenire” pe care i-au lăsat-o guvernul și Parlamentul, care s-a întrecut în votarea de legi care mai de care mai populiste. Însă nu poate explica entuziasmul cu care le-a pus în aplicare.
Dar cum poate fi explicat acest lucru? Chiar nu are România profesioniștii capabili să o smulgă din mâinile amatorismului politicienilor? Iubitorii guvernării tehnocrate nu realizează că principiul “omul sfințește locul” nu poate funcționa măcar și pentru simplul motiv că mulți tehnocrați din actualul executiv sunt oameni ai sistemului, care n-au lucrat nici o secundă în sectorul privat.
28 noiembrie - Profit Financial.forum
Însă chiar dacă ar fi activat în sectorul privat, situația nu ar fi fost diferită. Motivul: tehnocrații sunt eficienți în sectorul privat pentru un singur motiv: sunt responsabili în fața unui antreprenor sau în fața acționarilor, interesați de obținerea de profit și care-și fundamentează deciziile pe calculul cost-beneficiu. Tehnocrații prezintă soluții tehnice alternative la diferite probleme de producție, marketing etc, iar antreprenorii o vor prefera pe cea care aduce cea mai mare valoare adăugată companiei. De cele mai multe ori spre disperarea tehnocraților, care ar prefera să fie “adoptată” o soluție mai elegantă și superioară calitativ, chiar dacă mai scumpă. Ei nu pot înțelege că dacă ar prefera soluția scumpă, antreprenorii ar putea risca să fie scoși de pe piață de concurența care și-ar vinde produsele și serviciile mai ieftin, chiar dacă acestea sunt inferioare calitativ.
În general, o astfel de soluție, mai pretențioasă, poate fi preferabilă din punctul de vedere al investitorilor doar dacă tehnocratul poate demonstra că, pe termen mediu, costurile se vor situa sub costul marginal de producție și că într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat vor putea fi comercializate la prețuri competitive produse și servicii superioare calitativ celor ale concurenților.
Ce vis mai frumos i se poate îndeplini unui astfel de tehnocrat frustrat de dictatura calcului cost-beneficiu și de goana după profit a antreprenorilor din sectorul privat decât să ajungă într-o poziție de decizie guvernamentală? În care nu numai că nu mai este înghesuit în patul lui Procust, dar poate și impune noi standarde de calitate. Presupunând că nu îl mână în luptă niciun interes personal, deciziile sale vor fi fundamentate pe eleganța soluțiilor/strategiilor de dezvoltare durabilă (acesta este unul din motivul pentru care fiecare guvern/minister are propriile sale sale strategii, care mai de care mai megalomanice). Abundența banilor publici elimină presiunea calcului cost-beneficiu, tehnocratul nostru putându-se concentra liniștit pe calitate și pe impunerea de noi standarde sectorului privat.
Cum bugetul nu este însă sac fără fund, iar toate aceste soluții/strategii de dezvoltare durabilă, chiar dacă mai niciodată nu sunt implementate, costă (măcar studiile de fezabilitate și contractele de consultanță etc), este nevoie ca în ajutorul profesioniștilor/specialiștilor să sară un tip particular de tehnocrat, economistul. În cazul în care Excel-ul Ministerului de finanțe nu se închide cu cifra deficitului asumat, el poate invoca un principiu magic, cel al multiplicatorului investițiilor publice. Chiar dacă, la prima vedere, susține economistul angajat la stat, strategiile elegante ale tehnocraților majorează deficitul bugetar, ele în realitate au un efect multiplicator în economie, care va compensa cu vârf și îndesat micul disconfort bugetar creat.
De altfel există și un banc menit a descrie foarte bine rolul economistului angajat la stat: Un matematician, un contabil și un economist candidează pentru același post public. Angajatorul îl întreabă pe matematician: „Cât fac doi plus doi?“ „Patru“, răspunde matematicianul. „Sigur patru?“, întreabă angajatorul. „Sigur, sigur!“. Angajatorul îl cheamă apoi pe contabil și îi pune aceeași întrebare. Contabilul răspunde „în medie patru, plus sau minus 10%, dar în medie patru“. Aceeași întrebare îi este pusă și economistului. Acesta se ridică, închide ușa, trage draperiile, dă drumul la muzica, se așază lângă angajator și îl întreabă: „Cât ai vrea să facă?“.
Un tip special de economist este cel care provine din spațiul academic. Cât timp activează ca profesor universitar, el este nevoit să elaboreze studii care se bazează pe diferite doctrine economice și pe date empirice, furnizate de piață. Ajuns însă în poziții de decizie guvernamentală, observă, nu fără oarecare satisfacție, că datele pot fi influențate (fie prin moral suasion, fie prin intervenții legislative, ordine de ministru etc) pentru a putea favoriza o doctrină economică sau alta, de care se simte mai atașat.
Un economist aflat în poziție de decizie este cel mai în măsură să confirme observația altui laureat al premiului Nobel pentru economie, Ronald Coase: „Dacă torturezi datele suficient de mult timp, în cele din urma Natura va mărturisi“. De altfel, există un alt banc menit a surprinde rolul economiștilor în fundamentarea deciziilor publice: Trei econometriști se duc la vânătoare de cerbi. Primul trage, însă greșește ținta cu un metru în stânga. Trage și al doilea și ratează ținta la distanță de un metru în dreapta. Cel de-al treilea nici măcar nu mai trage, arunca pușca și strigă triumfător: „L-am nimerit! L-am nimerit!“.
