În pofida aparențelor, susținute, e adevărat, de rezultatele României la Euro 2016, participarea naționalei la turneul final din Franța nu a fost una inutilă. Se poate spune chiar că, din punct de vedere sociologic, Tata Puiu și naționala și-au atins obiectivul! Corupția, sărăcia, lipsa de inițiativă antreprenorială, dezastrul din educație și din sănătate, toate pot fi explicate prin evoluția naționalei de fotbal. Cel puțin pe Facebook, unde fiecare, fără excepție, a avut ceva de comentat. De la meciul dintre Băsescu și parlamentari nu s-a mai întâlnit o asemenea mobilizare. Poate doar la ultimele alegeri prezidențiale, care și ele au fost urmărite cu atenție și îngrijorare în spațiul virtual.
Ce nu este însă clar este relația dintre națională și “relele” societății. Este ea una una cauzală sau o simplă corelație? Este naționala de fotbal metafora “nefericirii” noastre? În plus, persoana întâi plural folosită în postările de pe Facebook este una care induce în eroare. Paradoxal, deși utilizează formule de tipul “așa suntem noi, românii”, la o lectură mai atentă se poate observa că cei care le postează se auto-exclud. În fond, ceea ce vor ei să comunice este “Așa sunteți voi, ceilalți, vă meritați soarta!”.
Cei mai ultrași dintre fan-ii Facebook-ului sunt, paradoxal, cei care nu au nicio treabă cu fotbalul. Românul este microbist odată la patru ani (că naționala nu prea mai are obiceiul să se califice și la europene și la mondiale), ca și în cazul politicii. Prezența de pe stadioanele Ligii 1 o demonstrează. Cu excepția meciurilor de pe Național Arena, unde lumea se duce pentru a viziona stadionul, nu meciul, cu suporterii Stelei sau ai lui Dinamo poți umple o terasă. Unde, în cazul în care aceasta n-are doi pereți, mai pot și fuma.
În tentativa lor de a se delimita de o țară care nu le aparține și pe care o disprețuiesc, fan-ii de pe Facebook ignoră implicațiile asociațiilor pe care le fac între națională și viața social, politică sau economică a urbei. Cele mai bune rezultate, la nivel de echipă națională, dar și la nivel de club, le-a avut România în perioada 1984-1990, adică în ultimii ani ai comunismului. Ceea ce ar fi validat viziunea regimului Ceaușescu, potrivit căruia la acea vreme România se afla în ultima etapă a construcției unui socialism luminat.
În plus, se aplică determinismul fotbalistic și altor sporturi? Gimnasticii, de exemplu? Ar putea rezultatele gimnaștilor români reprezenta un semnal pozitiv cu privire la viitorul României? Mai ales că ele sunt obținute printr-o etică a muncii (dusă la extrem ar spune unii cârcotași), de care și Max Weber ar fi impresionat. E drept că nu numai protestanții își trimit copiii la gimnastică, ci și ortodoxii, dar poate că n-ar fi futilă apariția măcar a unui articol, dacă nu a unei cărți, referitor la “Etica ortodoxă și spiritul capitalismului. Cazul Gimnasticii”.
În realitate, despre viața social, politică și economică a României, spun mult mai multe postările de pe rețelele sociale, și nu rezultatele naționalei române de fotbal. Obiceiul postării de protest de Facebook seamănă leit cu cel al exercitării votului, este o tentativă de defulare. Cetățeanul/microbistul de ocazie s-a descărcat, fiind mulțumit că, prin acest gest, s-a delimitat de ceilalți, care fie au votat prost (susțin necondiționat echipa națională), fie n-au fost la vot (s-au uitat la telenovele sau au citit o carte). Ca și microbistul “odată la patru ani”, și activistul politic se mobilizează în perioade electorale și crede că votul este singura armă anti-sistem.
Nici prin cap nu îi trece că sistemul este construit nu din politicieni, ci din specialiști, tehnocrați, tocmai din oamenii profesioniști pe care este avid să-i voteze. Că mult mai mult rău ar face sistemului dacă ar contesta fiecare decizie administrativă a ANAF, BNR, ANRE, etc, care îi încalcă drepturile. Că pentru a scăpa de vidră, ea trebuie înfometată prin căutarea soluțiilor legale de a evita plata taxelor și impozitelor. Pentru că sistemului îi place să aibă de-a face cu votanți și, mai ales, cu contribuabili. De aceea a inventat principiul după care orice cetățean are datoria de a-și plăti birurile, după modelul datoriei “civice” de a vota.
Însă aceste forme de protest trebuie efectuate zilnic, nu doar cu ocazia alegerilor, după cum, pentru a susține fotbalul din România, trebuie să urmărești fenomenul (dacă nu chiar să te duci pe stadion) săptămânal, nu o dată la patru ani, când, mai mult din întâmplare, naționala României se califică la un turneu final.
Singura asemănare dintre fotbalul din România și societate și economie este cea a conducerii. Ca și majoritatea ONG-urilor și business-urilor, și acesta este guvernat de o alianță, la prima vedere nefirească, între un ofițer (mai mult sau mai puțin acoperit) și o tânără speranță menită a aduce schimbarea, menită a calma nemulțumirea societății civile. Ca și în cazul multor manageri, care cred că o relație privilegiată cu statul, cu o regie de stat sau cu una privată monopolistă este rețeta succesului în afaceri, și în cazul FRF se crede că este suficientă o relație sus-pusă (la FIFA sau UEFA) pentru ca totul să meargă ca pe roate. Despre capitalul uman, costuri marginale de producție, investiții să se ocupe “proștii” care nu sunt în stare să-și obțină veniturile de la un sistem ai cărui oameni știu să ofere contracte în schimbul unui modic rebate sau comision!
