Cum?! Bancherii noștri nu știau că în piețele financiare ce crește mai trebuie, din când în când, și să scadă?! Explicațiile date în toți acești ani față de marasmul creditării în franci apar cu totul deplasate. Nimeni nu pare a avea nicio responsabilitate, iar criza a venit din cer. Din tragic, ne proptim în penibil.
Că multe dintre creditele anilor 2006-2008 nu ar fi trebuit acordate niciodată este aproape un consens în mediul financiar românesc și în peisajul public, însă aceasta nu este numai o înțelepciune post-factum. În realitate, ar fi fost de bun-simț chiar la momentul acela, dacă nu pentru debitori, cel puțin pentru bancherii la pârghiile capitalului, că mare parte a acelei creditări se derula neeconomic, sfidând reguli banale ale pieței libere și calcule minime pe care le pot face investitori de bun-simț.
Fluviul de credit a fost alimentat voit – în ignorarea unor legi economice de bază cu privire la solvabilitatea debitorilor pe termen de lung și sustenabilitatea prețurilor activelor - ridicând suspiciuni de fraudă acolo unde bancherii ridică din umeri, spunând că nimeni nu putea prevedea criza financiară din 2008 și impactul acesteia pentru România.
Kasparov vine în premieră în România. Detalii AICI
Din nou rana creditării păguboase de la jumătatea deceniul trecut a fost redeschisă când Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorului a anunțat măsuri îndreptate contra unei bănci descoperită ca având practici înșelătoare la acordarea împrumuturilor în franci elvețieni, acțiune ce ar urma să fie continuată prin controale la alte bănci.
Ce asumare stă în spatele sancțiunilor? Aceea că banca nu a informat consumatorul asupra riscurilor aferente unei variații a cursului de schimb mai mari de 20%, la momentul semnării contractului în valută.
Banca va contesta decizia autorității de resort pe motiv că aceasta face trimitere la o lege privind combaterea practicilor comerciale incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii, care a intrat în vigoare abia în anul 2008, după încheierea celei mai mari părți a contractelor incidente.
Cum rămâne, însă, cu legile pieței? Cum rămâne cu capitalismul? Nu ar fi trebuit băncile să se preocupe să nu acorde credite proaste? Nu ar fi trebuit să știe bancherii că acele împrumuturi nu trebuiau acordate niciodată?
Chiar să credem că bancherii au fost proști?
Ani buni după spargerea balonului creditării, i-am tot auzit pe reprezentanții băncilor pledând prostia și neștiința: Creditele erau bune, dar a venit criza. De unde era să știm că va pica leul în raport cu francul?! Cum nu și-au dat seama debitorii, nu ne-am dat seama nici noi. A fost un șoc așa cum nu s-a mai văzut de la Marea Depresiune! De unde era să știm noi că va intra România într-o asemenea recesiune?! Cine ar fi putut prevedea așa ceva?!
Scuzele ar opera dacă nu ar fi vorba de bancheri, ci de agricultori fără pic de pregătire financiară. De fapt, și aceia ar fi știut că există o ciclicitate și că timpurile se vor întoarce. Au luat băncile în calcul acest lucru? Au făcut simulări despre comportamentul creditelor în diverse scenarii de evoluții valutare și ale dobânzilor pentru a nu pune în mișcare datorii predestinate să se ducă în gard?!
Lecția de zbor a fost luată fără parașută
Ca să știi ce se va întâmpla cu francul și leul chiar trebuia să fii profet. Dar ca să știi ce se poate întâmpla cu cele 2 monede nici măcar nu trebuia să fii bancher sofisticat. Orice investitor din piețele financiare îți poate spune că nu este mișcare unică într-o direcție și că piețele mai întorc. De ce ar fi crezut băncile românești atunci, după un puseu de întărire a leului, că nu poate surveni un trend de depreciere a monedei locale în raport cu valutele importante?
Cât de sus sperau că va zbura leul? Nu știau că nimic nu va putea zbura la infinit? În piesa sa „Învățând să zbor” („Learning to Fly”), autorul de piese rock Tom Petty are un vers cât toată înțelepciunea piețelor financiare: „ce a mers în sus, trebuie să cadă jos” („I'm learning to fly, around the clouds / But what goes up must come down”).
Petty a murit la începutul acestei luni, iar bancherii noștri trebuie să citească din el ca din clasici. De acolo începe educația financiară de bază: ce a crescut mai trebuie să și scadă. Cioplite în piatră ca sfinte, învățăturile rockerului!
Creditul în franci acordat pe un moment de cotare extremă a pieței a adus multă pagubă pentru economia românească. Familii de oameni care în viața lor profesională erau foarte dinamici au fost lovite în sănătatea lor financiară pentru mai bine de 10 ani. O clasă de mijloc pe care să o reconstruim din cioburile creditării mincinoase a deceniului trecut...
La o prezentare de la Banca Națională a României privind structura creditelor în franci elvețieni mi-a atras atenția că cea mai mare parte a acestora nu erau nici dintr-un spectru tradițional mai puțin riscant, împrumut ipotecar, și nici din cel mai relaxat, creditul de consum negarantat. Au fost în proporție covârșitoare credite discreționare cu ipotecă atașată. „Este ca și când ar fi montat capcane ca să le ia oamenilor casele...”, este gândul pe care nu mi l-am putut împiedica și pe care i l-am împărtășit unui bancher. „Aaaa... Păi asta a fost!”, mi-a răspuns. „Nu avea niciun sens ca toate acele credite să fi fost date. Ei trebuiau să știe că oamenii ajung să nu mai poată face față ratelor. Ce rost avea?!”
Ce stă la baza întăririi francului. Chiar achitarea și repudierea datoriilor în franci
Nu este numai regula de aur a lui Tom Petty. În realitate, bancherii, dacă nu cei de la noi, măcar cei de la Viena, Atena și Paris, ar fi trebuit să știe că va urma o perioadă de întărire a francului în raport cu leul. De ce? Pentru că dacă într-un răstimp atât de scurt împingeau credit în franci în mica economie românească, era de la sine înțeles că atunci când procesul se reversează, căutarea fiind mare pentru franci în vederea stingerii împrumuturilor, moneda helvetă se va întări.
Dacă ar fi fost ceva mai sofisticați, bancherii trebuiau să știe că achitarea creditului într-o monedă determină întărirea acelei valute, ce devine tot mai împuținată, pe când la vremea originării creditelor, așa cum s-a întâmplat în România anilor 2006-2007, era francul cel abundent, care inunda piața sub formă de credit. Realitatea francului slab ar fi urmat, așadar, să persiste doar cât se prelungea balonul creditării. Acesta a crăpat în 2008.
O creditare cu iz de fraudă
Sub semnul înșelăciunii... Așa zic cei de la Protecția Consumatorului că s-a desfășurat creditarea în franci. William Black, profesor de economie la University of Missouri, americanul care a ajutat, ca reglementator, la închiderea a peste 1.000 de bancheri în scandalul Savings & Loans din anii ’70-’80, spune că întreg sistemul bancar este bântuit de fraudă. Are cea mai concisă definire a fraudei: „Te fac să te încrezi în mine pentru ca apoi - trădându-ți această încredere - să câștig bani de pe urma ta, păgubindu-te.” Post-factum, clienții băncilor chiar se simt fraudați.
Într-o pauză a unui meci al echipei Florida Gators din campionatul universitar de fotbal american, 90.000 de fani l-au onorat pe Tom Petty după decesul său, cântând piesa „I Won’t Back Down” a artistului născut chiar la Gainesville, în apropierea stadionului. Nici nu vreau să mă gândesc la ce ar scanda debitorii dacă li s-ar cere să-și expună sentimentele față de băncile ai căror clienți sunt.
