Unele dintre cele mai grave afecțiuni ale oricărui sistem de sănătate este problematica infecțiilor nosocomiale (intraspitalicești), atât sub aspectul gestionării acestora, cât și al combaterii specifice.
Din punct de vedere legal, ca o infecție să fie considerată nosocomială, aceasta trebuie să apară într-un răstimp de maxim 48 de ore de la internare, până la 3 zile după externare ori în cel mult 30 de zile după o intervenție chirurgicală. Infecțiile intraspitalicești se pot ivi oriunde în organismul uman, însă există anumite organe și zone care sunt mai vulnerabile la bacteriile nosocomiale, anume: plămânii, tractul urinar, tractul gastrointestinal, sistemul circulator și plăgile operatorii.
Dacă în timpul internării în spital sau la scurt timp după externare există vreun simptom precum senzație de sufocare, greață, febră, tuse, vărsături, dificultate și senzație de arsură la urinare, diaree, atunci este posibil ca pacientul să fi contractat unul dintre rezistenții germeni de spital. Principala sursă a infecțiilor nosocomiale este Bacilul Piocianic (cu denumirea științifică Pseudomonas aeruginosa), iar alți germeni comuni care duc la apariția acestor infecții instraspitalicesti sunt: Stafilococul Auriu (staphilococcus aureus), Clostridium Difficil, Enterobacteria și Enterococul (bacterie rezistentă la antibiotice).
28 noiembrie - Profit Financial.forum
Fiecare caz de infecție nosocomială trebuie dovedit că se datorează spitalizării sau îngrijirilor medico-sanitare ambulatorii în unități sanitare și că nu era în incubație sau în faza de debut/evoluție clinică în momentul internării sau a actului medical ori manevrei medicale.
Orice pacient sau aparținător al unui pacient care știe că a suferit o infecție nosocomială, poate să solicite despăgubiri materiale și/sau morale (spre exemplu, pentru sindrom posttraumatic), dând în judecată spitalul.
Asta, întrucât Legea nr. 95/2006 prevede în art. 655 că unitățile sanitare publice sau private, în calitate de furnizori de servicii medicale, răspund civil, potrivit dreptului comun, pentru prejudiciile produse în activitatea de prevenție, diagnostic sau tratament, în situația în care acestea sunt, între altele, consecința infecțiilor nosocomiale. Trebuie știut și că diagnosticul se realizează într-un laborator de microbiologie, dar și că se poate solicita de asemenea opinia unui expert recomandat, care emite o opinie expertală în acest sens.
Ca atare, există și prevederi legale care disculpă exclusiv personalul medical, în art. 654 alin (2) din aceeași lege privind reforma în domeniul sănătății, anume situațiile când se acționează cu bună-credință în situații de urgență, cu respectarea competenței acordate, iar daunele și prejudiciile produse în exercitarea profesiei se datorează condițiilor de lucru, dotării insuficiente cu echipament de diagnostic și tratament, infecțiilor nosocomiale, efectelor adverse, complicațiilor și riscurilor în general acceptate ale metodelor de investigație și tratament, viciilor ascunse ale materialelor sanitare, echipamentelor și dispozitivelor medicale, substanțelor medicale și sanitare folosite.
Ordinul Ministrului Sănătății Publice nr. 1466/2008 arată că infecțiile nosocomiale trebuie raportate de orice furnizor de servicii medicale către autoritatea de sănătate publică județeană sau a municipiului București. În același timp, un alt Ordin al Ministrului Sănătății, cel cu nr. 1101/2016 prevede, în Anexa 2, procedura supravegherii și raportarii infecțiilor asociate asistenței medicale pe care unitățile sanitare trebuie să o urmeze. Astfel, toate fișele cazurilor de infecții intraspitalicești care au fost confirmate, iar ulterior semnate și parafate de medicii curanți, se transmit lunar, direcției de sănătate publică județene și a municipiului București. Datele astfel strânse sunt puse la dispoziție în format electronic Institutului Național de Sănătate Publică.
O obligație de supraveghere epidemiologică și control al bolilor transmisibile există și pentru toate statele Uniunii Europene, prin cele dispuse de Decizia 2119/98/CE a Parlamentului European și a Consiliului, cu norme de aplicare din 2012.
Remediul juridic aflat la dispoziția pacienților este reprezentat de demararea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală. Iar definitoriu din punct de vedere legal este raportul de expertiză medico-legală. În acest sens, doar instanța de judecată va dispune efectuarea expertizei la institutul de medicină legală competent. Costurile vor fi suportate de reclamant, dar acesta își va recupera sumele aferente, alături de eventualul onorariu plătit avocatului său, prin solicitarea într-un petit accesoriu a tuturor cheltuielilor de judecată de la pârâtul căzut în pretenții.
Competența de primă instanță pentru judecarea litigiului aparține judecătoriei în a cărei circumscripție teritorială se găseste spitalul chemat în judecată, pentru pretenții cu o valoare de până la 200.000 lei. Dacă se depăseste aceasta valoare a obiectului litigiului, va deveni competent tribunalul. Cuantumul taxei judiciare de timbru datorate poate varia de la minimul obligatoriu de 20 de lei, până la 6.105 lei plus 1% din ceea ce depășeste o valoare a pretențiilor de 250.000 de lei.
Este imperios necesar ca pacientul reclamant să aibă dosarul medical complet, din care să rezulte în primul rând legătura de cauzalitate între culpa medicală și prejudiciul suferit. Potrivit art. 644 din Legea nr. 95/2006, odată ce instanța sesizată cere efectuarea expertizei medico-legale, concluziile raportului medico-legal reprezintă dovadă faptului că pe timpul internării la unitatea spitalicească reclamantul a contractat o infecție nosocomială.
Chiar dacă demersul judiciar este unul sinuos, complex și destul de îndelungat, practica instanțelor din țara noastră s-a îmbogățit în ultimii ani cu soluții favorabile pacientilor prejudiciați de infecțiile intraspitalicești, sumele acordate relativ recent cu titlu de despăgubiri, depășind valorea de 500.000 de euro.
Articol LegalMarketing
