În pofida anunțului efectuat luni seară de gigantul rus privind intenția de a-și vinde activele internaționale ca urmare a sancțiunilor impuse de SUA și Marea Britanie, procesul ar putea fi unul dificil și probabil, de durată.
De altfel, Lukoil pare că s-a pregătit pentru acest scenariu, precizând că „dacă va fi necesar, compania intenționează să solicite prelungirea licenței (OFAC - n.r.) pentru a asigura operarea neîntreruptă a activelor sale internaționale”.
Lukoil deține în România mai multe firme, însă 2 activități sunt importante, cea de rafinare și cea de distribuție de carburanți.
Gigantul rus este, prin compania sa de trading elvețiană Litasco, proprietarul celei de-a treia rafinării din România, Petrotel, cu o capacitate de procesare de 2,5 milioane tone pe an, și operează o rețea de 320 de benzinării, cu 4.000 de angajați.
Profitabilitatea celor 2 business-uri este însă una redusă, iar intersul marilor companii occidentale pentru regiune este nul, toate retrăgându-se în ultimii ani din Europa de Est.
Rafinăria Petrotel (Petrotel Lukoil SA) a înregistrat pierderi de peste 400 de milioane lei în doi din ultimii 4 ani cu date disponibile (442 milioane lei în 2020 și 483 milioane lei 2022) și profituri modice (22 milioane, respectiv 62 milioane) în ceilalți doi ani (2021, respectiv 2023).
Rețeaua de benzinării (Lukoil România SRL), în schimb, pare mai atractivă, în pofida pierderii de 145 milioane lei din 2024, în ultimii 6 ani precedenți, aceasta fiind pe profit.
În ceea ce privește rețeaua de stații sunt mai multe șanse să apară potențiali cumpărători, eventuali jucători regionali care dețin o rafinărie importantă în regiune (cum sunt azerii de la Socar, care au o importantă rafinărie în Turcia, sau polonezii de la PKN Orlen, cu rafinării în Polonia și Lituania, sau chiar eventualii cumpărători ai rafinăpriei Lukoil din Bulgaria).
Și MOL deține rafinării importante în regiune (în Ungaria, Slovacia și Croația), însă maghiarii au 2 probleme mai importante: nu știu cum le vor alimenta în viitor pe acestea, ele funcționând pe bază de materie primă rusească furnizată prin oleoductul „Prietenia” și șansele practic zero de a obține acordul statului român, care deja și-a manifestat dezacordul cu privire la vânzarea activelor E.On către ungurii de la MVM.
De aceea, orice interes maghiar pentru activele Lukoil din România, fie de rafinare, fie de distribuție, chiar dacă ipotetic ar exista, pare sortit eșecului.
În ceea ce privește vânzarea rafinăriei Petrotel, aceasta întâmpină mai multe obstacole.
Pe lângă profitabilitatea scăzută, nu are ieșire la mare și se luptă cu o concurență puternică, pe lângă Petromidia (a kazahilor de la KMG) și Petrobrazi (a OMV Petrom), în proximitatea sa situându-se și rafinăria soră Lukoil de la Burgas, cu o capacitate de 3 ori mai mare de rafinare și aflându-se, la rândul său, pe piață, la vânzare.
Iar guvernul bulgar se chinuie de 3 ani să intermedieze vânzarea acestuia.
E dificil de spus de ce ar cumpăra cineva Petrotel, când și rafinăria lukoil de la Burgas e de vânzare.
Un potențial cumpărător al Petrotel ar putea avea motivații fie pe partea de ofertă (poate alimenta relativ ușor rafinăria cu materii prime, fiind sau o companie de stat mare producător de țiței sau un important trader), fie pe partea de cerere (o companie de stat care are probleme cu alimentarea cu carburanți, principalii suspecți, care însă nu prea dispun de resurse fiind Republica Moldova și Ucraina).
În ceea ce privește marii producători de țiței, Kazahstanul și Azerbaidjanul sunt deja activi în zonă, KMG și SOCAR deținând deja 2 rafinării în România și Turcia. E puțin probabil să mai aibă nevoie de alta în România.
Polonezii de la PNK Orlen, care și-au declarat intenția în trecut de a achiziționa Petromidia de la KMG, ar putea fi interesați, însă mai degrabă de activul de rafinare al Lukoil din Bulgaria.
O altă variantă ar fi, așa cum s-a făcut cu mai multe rafinării în ultimul timp, inclusiv una Lukoil din Italia, crearea unui concern între un trader și o companie petrolieră de mai mici dimensiuni.
Nici preluarea rafinăriei în administrare de către statul român, după modelul nemțesc aplicat activelor Rosneft, nu poate fi exclusă, însă în contextul actualului deficit bugetar pare improbabilă.
