Are potențialul de a asigura necesarul de apă pentru New York 800 de ani.
Acest rezervor de apă s-a format probabil în perioada ultimei glaciațiuni, pe când regiunea era acoperită de ghețari, conform oamenilor de știință.
Analizele preliminare sugerează că rezervorul, aflat sub platoul marin, se întinde din zona de coastă New Jersey spre nord până la Maine, arată Agerpres.
În cursul verii trecut, cercetătorii au .plecat într-o expediție pentru a verifica o serie de rapoarte datând de la sfârșitul anilor 1960 și începutul anilor 1970 despre existența apei dulci sub platoul marin, în largul Coastei de Est.
„A fost un proiect destul de complex și un fel de vis de-o viață”, a declarat pentru Live Science Brandon Dugan, cercetător-șef în cadrul expediției și profesor de geofizică la Școala de Mine din Colorado.
Expediția științifică, cunoscută sub numele de Expediția 501, a durat trei luni și a dragat 50.000 de litri de apă de sub fundul mării în trei locații din largul insulelor Nantucket și Martha’s Vineyard. Rezultatele nu sunt încă finale, dar până acum se pare că rezervorul s-ar putea întinde mai departe în subteran decât sugerau primele rapoarte, ceea ce înseamnă că ar putea fi chiar mai mare decât se credea anterior.
Dugan și colegii săi cred, de asemenea, că știu ce a creat rezervorul datorită analizelor preliminare cu radiocarbon, gaze nobile și izotopi.
Apa dulce din regiune a fost raportată pentru prima dată acum 60 de ani de către U.S. Geological Survey (USGS), în timpul evaluărilor resurselor minerale și energetice offshore dintre Florida și Maine. „Într-un mod foarte ciudat, au găsit apă dulce în sedimentele de sub ocean”, a spus Dugan.
„În anii 1980, unii dintre oamenii de la USGS au venit cu idei despre cum ar fi putut ajunge apa dulce acolo. Apoi lucrurile s-au liniștit pentru o vreme și nimeni nu mai vorbea despre asta”.
În 2003, Dugan și Mark Person, profesor de hidrologie la Institutul de Minerit și Tehnologie din New Mexico, au redescoperit aceste înregistrări și au venit cu trei idei despre cum apa dulce putea ajunge sub ocean.
O modalitate prin care se poate forma un rezervor submarin de apă dulce este dacă nivelul mării este foarte scăzut pentru o perioadă lungă de timp, iar precipitațiile se infiltrează în pământ.
Apoi, când nivelul mării crește din nou pe parcursul a sute de mii de ani, acea apă dulce rămâne prinsă în sedimentele subiacente, conform lui Dugan.
O a doua posibilitate este ca munții înalți din apropierea oceanului să canalizeze apa de ploaie direct în subsolul marin din punctul lor de altitudine mare, a spus el.
În al treilea rând – legat de prima ipoteză – un rezervor de apă dulce se poate forma sub ocean dacă calotele glaciare se extind, provocând scăderea nivelului mării. Apa topită se acumulează la baza calotelor glaciare deoarece aceasta se freacă de roca de bază, producând căldură. Greutatea imensă a calotei glaciare împinge apoi acea apă în pământ, prinzând-o sub straturile de sedimente.
Mai mult de două decenii mai târziu, cercetătorii sunt în sfârșit aproape de a obține un răspuns, datele preliminare indicând că cea mai mare parte a apei dulci a provenit din ghețari la un moment dat în timpul ultimei ere glaciare (acum 2,6 milioane până la 11.700 de ani).
„Am exclus varianta a doua deoarece nu avem munți înalți lângă coastă”, a spus Dugan. Cu toate acestea, „ar putea exista o componentă legată de precipitații” a spus el. „Vă puteți imagina că în fața unui ghețar aveți precipitații, deci probabil este un sistem mixt”.
Expediția 501 a extras probe de apă din locații situate la 30 până la 50 de kilometri în largul coastei statului Massachusetts. Cercetătorii au forat până la 400 de metri adâncime sub platoul marin, o adâncime suficientă pentru a dezvălui un strat gros de sedimente umflat cu apă dulce, situat sub un strat de sedimente sărate și un „sigiliu” impermeabil de argilă și nămol.
„Avem un sigiliu în partea de sus (a depozitului acvifer) care separă apa de mare de deasupra de apa dulce de dedesubt”, a spus Dugan. Acest sigiliu este suficient de puternic pentru a separa cele două straturi acum, dar nu a fost suficient de rezistent pentru a împiedica un ghețar să forțeze apa în jos prin el – dacă așa s-a întâmplat.
Măsurătorile de salinitate au arătat că prospețimea apei din rezervor scade odată cu distanța față de țărm, dar rămâne mult sub salinitatea oceanului în zonele studiate vara trecută.
Locul de foraj cel mai apropiat de Nantucket și Martha’s Vineyard avea un conținut de sare de 1/1.000, care este limita maximă de siguranță pentru apa potabilă.
Mai departe în larg, conținutul de sare era de 4 până la 5 părți la 1.000, iar la cel mai îndepărtat loc, cercetătorii au înregistrat 17 până la 18 părți la 1.000 – sau aproximativ jumătate din conținutul mediu de sare al oceanului.
