Prăbușirea autocraților care par să se fi înrădăcinat cel mai bine la putere se întâmplă adesea cu o viteză formidabilă. Așa s-a întâmplat și cu Sheikh Hasina din Bangladesh. În ultimii 15 ani regimul ei a devenit tot mai tiranic, ea conducând țara per total 20 de ani din ultimii 28. Însă luni ea a fugit de la reședința ei cu un elicopter – după săptămâni de proteste conduse de studenți și o reprimare polițienească soldată cu sute de morți.
Deocamdată s-a refugiat în India vecină, țară care i-a susținut regimul. În Bangladesh protestatarii au fost filmați sărbătorind și jefuindu-i locuința, un memento salutar pentru autocrații de pretutindeni despre ce le-ar putea rezerva viitorul, arată o analiză Financial Times preluată de Rador Radio România.
Debarcarea ei ar și trebui să fie motiv de celebrare. Sistemul pe care l-a administrat devenea mereu mai represiv și mai corupt: lideri ai opoziției au fost întemnițați; au fost comise omoruri extrajudiciare; iar partidul ei, Liga Awami, s-a încăpățânat să estompeze linia de delimitare dintre partid de guvernare și stat. Inițial ea a prezidat peste o poveste economică de succes, în principal prin relansarea industriei textile a țării. În câțiva ani PIB-ul a crescut cu 7%. Însă nepotismul, corupția și șomajul au obstrucționat dezvoltarea țării.
Ultima picătură pentru opoziție a fost reintroducerea cotelor prin care posturile la stat erau rezervate pentru anumite categorii. Printre acestea și presupuși veterani ai războiului civil din 1971 prin care Bangladesh și-a asigurat secesiunea de Pakistan – dar și descendenții lor. Principalii beneficiari ar fi fost cei loiali partidului ei. Protestele împotriva cotele au degenerat în revoltă, dacă nu de-a dreptul revoluție.
Însă acum urmează partea dificilă. Sheikh Hasina a prezidat asupra unei mascarade electorale în ianuarie, asigurându-și un al cincilea mandat la putere. Acum ar trebui să aibă loc o tranziție rapidă și credibilă către un guvern nou, ales democratic. Catalizatorul răsturnării lui Hasina a fost decizia forțelor de ordine de a înceta să mai tragă cu gloanțe în protestatari. Sprijinul armatei fusese mereu vital pentru regimul ei. Comandantul armatei, Waker-Uz-Zaman, s-a adresat luni populației, anunțând că armata va media discuții cu partidele pentru constituirea unui guvern interimar. Dar el ar trebui să meargă și mai departe și să prezinte cât mai repede un program formal de retragere a armatei în cazărmi. Bangladesh nu are amintiri tocmai fericite despre guvernarea militară.
Protestatarii îl susțin pe Muhammad Yunus pentru coordonarea unui cabinet de tranziție. În vârstă de 84 de ani, el are o reputație ilustră pe glob: în 2006 a primit Premiul Nobel pentru Pace pentru muncă de pionierat în domeniul micro-finanțelor. Sheikh Hasina îl detestă pe Yunus și regimul ei l-a condamnat în ianuarie la șase luni de închisoare. Crucial e faptul că el are susținerea liderilor studenților protestatari, care urăsc deopotrivă Liga Awami și rivalul acesteia, Partidul Național din Bangladesh (BNP), care la rându-i are un istoric de corupție, nepotism și cârmuire iliberală.
Din perspectiva idealiștilor, există acum o șansă de reînvigorare – dacă nu de reinventare completă – a întregului sistem politic prin ruperea controlului asupra puterii al celor două partide care alternează la guvernare încă de la proclamarea independenței. Însă acest lucru echivalează cu un salt în necunoscut. Printre riscurile cele mai presante e și acela ca Yunus să se transforme într-un om de paie al indivizilor în uniformă.
Bangladeshul nu-și permite acum vreo rătăcire, mai ales că se confruntă cu o criză tot mai gravă a șomajului. Pe moment are nevoie urgentă ca forțele de securitate să restabilească ordinea. Întâia noapte a erei post-Sheikh Hasina a fost pătată de răzmerițe letale, inclusiv atacarea templelor minorității hinduse. Mult prea adesea s-a întâmplat ca transferul puterii între Liga Awami și BNP să ducă la câte o nouă rundă de răzbunări. Acest ciclu trebuie să fie întrerupt. Însă stabilitatea nu ar reprezenta decât primul pas. După cum s-a putut vedea și în ultimii ani, din România și până în Irak, perioadele post-autocrație sunt pline de primejdii.
