Prima boală pe care ar trebui să o trateze sistemul public românesc de sănătate ar trebui să fie el însuși. Dar nu face asta și se simte din ce în ce mai rău, iar diagnosticul e rezervat. Și-atunci ce șanse de însănătoșire are un bolnav într-un sistem cu o sănătate mai șubredă decât a lui?
Un sistem în care nu toți își permit să meargă așa ușor la un spital privat și fac, astfel, primul drum spre o unitate de stat, ajungând să observe probleme “istorice” care trebuie rezolvate.
Una dintre problemele rămase pe lista de așteptare este mirosul, primul care te întâmpină și care îți intră în haine și în păr, mai persistent decât fumul de țigară. Te întorci acasă mirosind a umed și a boală, ca și cum ai fi luptat în Vietnam. Pentru că, într-adevăr, contactul cu sistemul este un război al nervilor.
După miros, al doilea lucru care te lovește sunt privirile acre sau posace ale angajaților, începând cu liftiera care strigă la tine să te dai la o parte din ușă și până la profesorul care te ia de sus, cu "tu", și-ți spune să ai răbdare, că o să ajungă și la tine.
Iar tu aștepți pe holuri, fără să știi cât, ca și cum ai fi intrat într-o lume în care timpul s-a îmbolnăvit grav și nu se știe dacă se mai vindecă sau nu. Poți sta pe holuri o oră, două sau mai multe, iar în vremea asta ai răgazul să te încarci și cu suferințele celorlalți. Te vei întoarce acasă mai deprimat decât ai plecat și ceva mai șubred cu nervii.
Iar dacă, după orele de stat la coadă, se constată că pentru problemele tale ai nevoie de internare, vei trece la un next level de umilință și depresie. Figurile acre de la registratură îți vor cere să depui documentele, o asistentă plictistită sau irascibilă îți va arăta care este patul tău, într-un salon cu 5-10-15 oameni, iar acolo vei aștepta, ca un condamnat, până când cineva va avea timpul și cheful să te bage în seamă.
Nu există om care să fi intrat într-un spital de stat, de la măturătorul de stradă și până la miliardarul din top 300, care să nu fi lăsat acolo o "atenție", pentru ca lumea să fie mai amabilă. Sunt destui cei care povestesc că, internați fiind, au reușit să cumpere atenția și politețea asistentelor și infirmierelor cu mici stimulente, dar au avut surpriza ca a doua zi să se lovească de figuri reci și plictisite. Și atunci au înțeles că atenția se cumpără zilnic, ca și cum ai încărca un smartphone plin de aplicații; nu e suficient să-l bagi o singură dată în priză, pentru ca bateria să te țină o săptămână.
Exact așa te simți, ca și cum ai umbla cu un smartphone mare și greoi, pe care trebuie să-l încarci cât mai des posibil. Iar pentru asta e nevoie ca într-un buzunar să porți mereu încărcătorul.
Cel mai scump lucru e cel gratis. Oficial, totul e gratis în spitalele de stat. Nu costă nici internarea, nici analizele și nici operația. Dar și cel mai naiv bolnav știe că, în majoritatea cazurilor, trebuie să plătească scump medicul, e musai să-i lase ceva, destul de consistent, și anestezistului, și să fie drăguț cu asistentele, care sunt multe și se schimbă des. Chiar și femeii de serviciu, care îți schimbă coșul de gunoi și mătură prin cameră, trebuie să-i lași ceva ca să-și facă treaba, iar liftiera te privește suspicios dacă nu-i bagi un leu în buzunar.
Nimănui nu-i place să meargă la spital și când ajungi acolo, nu e ca și cum ai intra într-un restaurant, unde te aștepți să-ți cânte lăutarii și să te simți bine. Dar dacă tot n-ai încotro, măcar să mergi undeva unde îți zâmbește o tânără drăguță la recepție, unde nu miroase ca în războiul din Vietnam și unde nu trebuie să te înarmezi cu răbdarea unui călugăr budist ca să stai la rând.
Sigur, nu totul trebuie generalizat. Sunt și medici “de treabă” care nu se uită la bani în plus pe holurile spitatelor de stat, și asistente care înțeleg să se ocupe de bolnavi și fără atenții îngropate în buzunarul halatului. Și aceștia sunt loviți de probleme care își așteaptă o rezolvare.
“În spitalul privat, cel puțin știi de la început cât trebuie să plătești și ești sigur că în afara acelor bani, nu mai sunt costuri ascunse și buzunare de care trebuie să te apropii discret cu plicul. Plătești și știi că ești tratat ca un om și că ești respectat, iar la final nu riști să te întorci de acolo cu o boală pe care n-o aveai când ai intrat”, spune un pacient. Sigur, cum am spus deja, nu oricine își permite să intre într-un spital privat, dar diferențele încă sunt vizibile.
Iar sănătatea, după cum spune un vechi proverb românesc, e mai importantă decât toate. N-ar trebui să ne permitem să facem experiențe cu viața noastră și să ne-o riscăm pentru că "dincolo era mai ieftin".
