După cum am mai scris, nici măcar Francis Fukuyama însuși nu mai crede în așa-numitul „sfârșit al istoriei”, anume că sistemul occidental format din democrație parlamentară și economie de piață s-a instaurat definitiv la „cârma” umanității. Dar m-am mai gândit că motivul e de fapt acela că ceea ce Fukuyama și cam toată lumea numește "economie de piață" nu e decât un soi de "etatism cu față umană".
Și m-am convins odată în plus de asta când am citit recentul articol din Project Syndicate al lui Joseph Stiglitz, intitulat "Sfârșitul neoliberalismului și renașterea istoriei". Acolo, laureatul premiului Nobel îl critică și el pe Fukuyama și dă vina pe așa-numitul "neoliberalism economic" pentru recrudescența din ultimii ani a autoritarismelor și "iliberalismelor" de toate felurile. Potrivit lui, "economia de piață" și globalizarea au subminat democrația, au distrus suveranitatea popoarelor, au creat sărăcie, au accentuat inegalitățile și, punct culminant, au dus la ceea ce se numește actuala criză a schimbărilor climatice.
"Dacă criza financiară din 2008 nu a reușit să ne facă să înțelegem că, lăsate neconstrânse, piețele nu funcționează, atunci criza climatică ar trebui cu certitudine să ne determine să realizăm că neoliberalismul va duce literalmente la sfârșitul civilizației noastre", scrie Stiglitz.
Acum, precum multe alte critici de stânga la adresa status-quo-ului actual, și aceasta, a lui Stiglitz, conține sferturi sau chiar jumătăți de adevăr. În mod normal, libertatea economică a fiecăruia, indiferent de clasă, rasă, religie, etnie, sex etc, coroborată cu respectul pentru proprietatea privată și cu aplicarea universală și fără excepții a principiului neagresiunii, asigură democrația reală în societate. Stieglitz observă cu îndreptățire că, dimpotrivă, în sistemul actual, există privilegiați și dezavantajați. Greșește grav însă atunci când afirmă că de vină este "piața" (nu "piețele"), adică libertatea economică, iar soluția este intervenția statului.
Lucrurile stau de fapt exact invers: statul este cel care creează, mai vizibil sau mai subtil, clase privilegiate și clase dezavantajate, inclusiv atunci când, aparent, discursul politic dominant al elitelor conducătoare nu încetează să omagieze "economia de piață".
Și ca să luăm chiar exemplul lui Stiglitz: criza financiară mondială din 2008, pusă de el pe seama speculațiilor piețelor financiare "nereglementate". Până să ajungem însă la tranzacțiile cu derivative complexe, dacă o luăm de la bază, observăm că statul a fost cel care a impus băncilor, cu cele mai bune intenții "sociale", să-și sporească creditarea ipotecară către debitorii cu venituri mici și nesigure, creând practic clasa subprime și stimulând hazardul moral, în contra celor mai bune practici prudențiale de evaluare a riscului. Mai mult, a creat vehiculele de stat Fannie Mae și Freddie Mac, ca să reducă și mai mult aparența riscului. Politica ultrarelaxată a băncii centrale Federal Reserve a făcut restul.
Mai mult, ca și cum nu ar fi fost suficient, ulterior a intervenit și a salvat băncile de efectele conjugate ale propriilor măsuri intervenționiste inițiale și, stimulat de acestea, ale comportamentului iresponsabil al instituțiilor financiare. Cum să nu fie justificată, atunci, revolta omului de rând și recrudescența populismului (cu care nu am face decât să cădem din lac în puț)? Numai că, nota bene: nu "piața", ci chiar intervenționismul care a împiedicat-o să se manifeste a creat criza.
Pe scurt, "neoliberalismul" arătat cu degetul de Stiglitz nu este câtuși de puțin o versiune contemporană a liberalismului clasic, care celebra libertatea economică, ci un sistem în care, sub aparența economiei de piață, bunăstarea și mai ales oportunitățile sunt redistribuite prin instrumente intervenționiste subtile. Acest lucru face ca, de fiecare dată când lucrurile merg prost, adică la fiecare fază de declin a ciclului economic, oprobriul public să se manifeste nu față de acest intervenționism și nedrept, și păgubos, ci față de "capitalism".
