În urmă cu 10 ani, mai nimeni nu folosea cuvântul “antreprenor“. Antreprenorul era “patronul“. Cel care le știe și le face pe toate pentru că, nu-i așa?, “ sunt banii mei și fac ce vreau cu ei“. Și întreg fenomenul antreprenorial era aproape exclusiv privit cu scepticism și neîncredere. Asocierea cu banii făcuți repede și necinstit, de multe ori împreună cu politicul corupt, arunca (și încă o mai face, dar ceva mai atenuat) o lumină negativă pe mediul de afaceri românesc.
Lucrurile s-au aschimbat și, astăzi, “antreprenorii” sunt substantive des întâlnite. Încep să fie apreciați adevărații oameni de afaceri care, prin munca lor, au reușit nu numai să supraviețuiască celor 27 de ani de capitalism sălbatic românesc, dar s-au dezvoltat frumos și au contribuit la succesul actual al economiei românești. S-au depus nenumărate eforturi în acest sens, începând cu educația antreprenorială și terminând cu influențarea pozitivă a mediului politic pentru a sprijini deschis fenomenul (unii îl cunosc și sub forma IMM-urilor).
Nenumărate inițiative private, cursuri, conferințe, cărți și filme au vorbit despre antreprenoriat și ce înseamnă el cu adevărat. Chiar și statul a început nu numai să vorbească, dar și să facă eforturi în acest sens ( SRL-Debutant este un exemplu dintre multe altele ). Personal, am făcut parte din diverse echipe și fenomene care au contribuit și ele la a educa și a sprijini tinerii antreprenori din țară. Când am acceptat să particip la emisiunea ARENA LEILOR, nici prin cap nu mi-a trecut că o să petrec acolo 7 ani, o să văd peste 1.000 de planuri de afaceri și, mai ales, nu mi-am închipuit că va însemna educația antreprenorială pură și necesară momentului.
Apoi, am inițiat proiectul VREAU SĂ FIU ANTREPRENOR în cadrul fundației Romanian Business Leaders, care a intrat și el în al 5-lea an de activitate. Mergem prin liceele României și discutam cu tinerii despre ce înseamnă să fii antreprenor. La ATELIERELE DE ANTREPRENORIAT ale aceleiași fundații (RBL) am participat de multe ori la fel ca și la proiectul MENTORIA, unde am mentorat mai mulți antreprenori la început de drum. Și, nu în ultimul rând, m-am implicat și am condus grupul de lucru pe ANTREPRENORIAT al Coaliției pentru Dezvoltarea României, încercând, astfel, alături de mulți colegi minunați, să ajutăm guvernele României să facă politici publice de calitate.
Am făcut această introducere lungă nicidecum pentru a mă lăuda, ci pentru a face cititorii să înțeleagă că sunt un mare susținător al antreprenoriatului românesc și mă bucur de orice inițiativă privată sau de stat care ajută să avem un mediu de afaceri mai performant. Cred cu tărie că asta este cheia succesului economic al României în viitor.
În acest context, m-am bucurat să aud că statul român are preocupări în acest sens și lansează proiectul Start Up Nation. Se investesc bani în firme noi și asta înseamnă că stimulăm, în primul rând, tinerii și inovația. Este MINUNAT. Numai că trebuie să avem grijă pentru că, dacă nu facem acest lucru așa cum trebuie, riscăm să facem mai mult rău decât bine.
Statul nu trebuie să facă altceva decât ar face privații în acest sens, corect? Și, după mulți ani de Arena Leilor, pot să vă spun la ce ne uităm noi și cum luăm decizia de investiție :
• În primul rând, (și de la distanță) era evaluarea OMULUI care prezenta proiectul. Atitudinea, încrederea pe care o inspira, modul în care ne strângea mâna, se uită la noi și vorbea. Era important să înțelegem dacă persoană respectivă era pregătită să fie antreprenor, dacă avea educația necesară în acest sens.
• Apoi, ne uitam la experiența sa. Știa domeniul în care voia să investească? Îl înțelegea? Îl studiase destul de bine? Îi știa capcanele?
• În al treilea rând, ne uitam la capabilitățile sale în domeniul respectiv. Dacă dorea să deschidă un salon de frumusețe, era important să fi fost la un moment dat frizer sau cosmetician. Dacă dorea o agenție de turism, era bine să fi fost consultant și să aibă experiență la firul ierbii.
• Numai dacă persoana trecea de cele trei puncte de mai sus ne uităm dacă business plan-ul este coerent, profesionist și business-ul poate produce “return of investment” corespunzător așteptărilor.
• Nu în ultimul rând, există un criteriu OBLIGATORIU: co-investiția. Nu acceptăm să intrăm cu cineva alături, dacă nu punea și el niște bani. Și, dacă ne plăcea mult omul și planul de business era bun, atunci eram dispuși chiar să împrumutăm noi persoana respectivă cu partea sa obligatorie de capital social.
Cam așa arătau criteriile de care țineam seama în analiza investițiilor. M-am uitat să văd ce anume dintre aceste criterii este luat în seamă de proiectul Start UP Nation și, din păcate, am ajuns la concluzia că cele care cu adevărat CONTEZĂ nu se regăsesc între criterii.
Înțeleg că statului îi este destul de greu să găsească criterii de evalaure corecte la aspecte de genul “cum îmi strânge mâna, cum se uită la mine, cum vorbește“ care, pe cât de importante sunt, pe atât de subiective se arată câteodată. Dar statul ar putea, de exemplu, pune minimă condiție ca cei care primesc 45.000 euro (aceasta este suma) să pună și ei niște bani. Nu neapărat 50%, dar măcar 25%.
Mai mult, statul ar putea să pună condiția ca o parte importantă din suma primită să fie investită în cursuri de formare și educare antreprenorială și mentoring.
Cu toții (în afară de statul român) știm că minimum 80% dintre start-up-uri EȘUEAZĂ. Asta nu este o nenorocire și nici nu trebuie să facă statul român să nu investească. Pentru că ceilalți 20% vor contribui din plin la succesul economiei. Dar, dacă tot știm asta, hai măcar să folosim 20.000 euro în pregătire și dezvoltare personală, pentru că antreprenorii cu asta RĂMÂN ORICUM, indiferent de succesul sau insuccesul companiei.
De ce spun că am putea face mai mult rău decât bine dacă nu ținem seama măcar de cele două puncte de mai sus?
• În primul rând, trebuie să știm că nu toți oamenii sunt făcuți să fie antreprenori, iar lucrul asta se poate observa înainte de a investi mulți bani;
• Dacă oamenii nu sunt făcuți pentru asta și nu sunt pregătiți și educați au toate șansele ca un posibil și probabil eșec (minimum 80%) să-I marcheze negativ pentru toată viața. Eșecul nu este perceput în România ca un pas înainte, ci ca o gravă descalificare. Oamenii nepregătiți pentru eșec rămân cu sechele.
• Faptul că există o sumedenie de firme “nepotrivite“ în piață naște o mare problemă celorlalte companii. Nu numai că se introduce un fel de concurență nedreaptă (unii au primit bani și alții nu) dar “datul în gard“ cu o companie înseamnă de cele mai multe ori pierderi importante pentru celelalte cu care interacționează. Adică, nu o să aibă bani să plătească facturile, intră în insolvență, ei rămân cu sechele mentale, iar ceilalți cu pierderi materiale. Și, când spun ceilalți, mă refer atât la alte firme, cât și la clienți finali.
Pe cât de mult mă bucur că statul vrea să investească în start-up-uri, pe atât de mult mi-e teamă că modul ales este plin de capcane. Și este pur și simplu păcat, pentru că, decât să facem rău, am putea cu ceva efort să facem bine.
Nu știu ce s-ar mai putea face acum, dar mă gândesc că un minim necesar ar fi ca fiecare “ales“ al programului să treacă printr-un filtru (comisie) de antreprenori și să fie obligați să aibă un mentor. În acest fel am proteja și tinerii antreprenori, cât și mediul de afaceri în ansamblu. Poate nu este prea târziu.
În rest, să auzim numai de bine!
