Nu e niciun secret că bunăstarea este o noțiune care are legătură cu capitalul, mai precis cu cantitatea de investiții realizată pe locuitor. Din acest motiv, oricât de harnic ar dori să fie un sicilian sau un calabrez, el va câștiga mai prost decât un locuitor al Micii Italii din Manhattan-ul new yorkez, fiindcă nu are cum să fie mai productiv.
Cam la fel se întâmplă și în cazul românilor, pentru că, dacă se raportează investițiile per capita, observăm de ce suntem vai de capul nostru față cehi, unguri sau polonezi.
Ceea ce surprinde totuși este că în loc să fie conștienți de acest aspect, compatrioții noștri, când fac rost de ceva bani îi “îngroapă” în case, care, odată ridicate, nu mai întrețin ciclul economic. Pleiada de imobile construite în jurul Bucureștiului contrastează cu sărăcia pieței de capital!
Aceasta însă nu este singura controversă. Am tot fost bombardați la televizor cu informația că s-au majorat plățile cu cardul și prin online banking în pandemie, dar cu toate acestea, cantitate de numerar în afara sistemului bancar e în creștere.
Din cele spuse se poate trage concluzia că România este foarte puțin capitalistă. Cât de decapitalizată e se vede dacă împărțim capitalul importat la numărul de locuitori, iar puținul capital autohton, în loc să ajungă pe piața de capital e plasat în case, sau e vânturat în afara statisticilor, prin economia subterană, după cum surprinde cantitatea mare de numerar în afara băncilor.
Da, dar nu trebuie să facem greșeala să separăm economia subterană de piața imobiliară. Pentru că adesea cele două își dau mâna când se construiesc cu bani negri 10-20 de locuințe, pentru ca apoi aceștia să se spele prin vânzare. Aceste resurse, ce se albesc, nu sunt doar produse în economia noastră informală, ci de multe ori vorbim și de fonduri deturnate, din finanțări europene, să zicem. Iar banii fără proveniență clară n-au cum să ajungă în conturi bancare și apoi să fie plasați pe piața de capital pentru a aduce bunăstare.
Existența corupției însă nu invalideză în niciun caz ideea că precaritatea mediului economic este una dintre cauzele umflării economiei necontabilizate, că nu productivitatea și diviziunea muncii interesează, ci utilizarea statului social. Că de aia-s ajutați românii să nu renunțe la case și să plătească prețurile piperate ale furnizorilor de utilități, care ascund în ele ineficiența și statutul oligopolist.
Și apropo, tot mai mulți autori descoperă că românii sunt într-un procentaj de peste 90% proprietarii caselor în care locuiesc, față de elvețieni și nemți plasați la 40-50% sau de francezi, britanici și americani - cu 60%.
Cu alte cuvinte, pe elvețieni sau americani nu-i deranjează să stea cu chirie. Chiar dacă jobul nu e același, vreme de 30 de ani, ca în Statele Unite, unde mobilitatea forței de muncă face ca în multe cazuri decizia de a achiziționa o locuință să apară abia după retragerea din activitate. Americanii au realizat că a-ți bloca o bună parte din venituri într-o casă este ceva ce ar trebui să facă în proporție covârșitoare investitorii de meserie, nu oamenii obișnuiți. Aceștia ar trebui să stea cu chirie. Nu doar că nu e nici o rușine: e o decizie extrem de logică din punct de vedere economic ce poate “hrăni” piața de capital și, implicit, prosperitatea.
Asta însă cu mențiunea că sistemul de la noi nu e “instrumentat” cu case oferite pentru închiriat, ci cu imobile de vânzare, cu „argumentul” că dacă rata e egală cu chiria ce alegi? Ceva cu care rămâi, nu?! Oricât de proastă ar fi infrastructura de pe câmpul unde e plasată locuința!
Într-o oarecare măsură e speculat faptul că România e subconstruită, că românii cred că au câștigat lupta cu impredictibilitatea mediului economic când reușesc să aibă acoperișul lor deasupra capului și că doresc să le arate cunoscuților că-s oameni realizați. Chiar cu riscul de a nu-și mai putea achita ratele la un moment dat. Dar nu-i nimic dacă se întâmplă, problema clientului devine a băncii, căreia i se cesionează casa cu darea-n plată!
Ca să reiau discuția din zona aceea cu casele peste case ce se ridică în vecinătatea Bucureștiului și complexează ideea de fabrică, în situația în care banii negri nu au nici capacitatea nici cultura să apeleze la piața de capital au nevoie de debușeu și acesta e greu de găsit fără credit ipotecar. Elvețienii când renunță să nu mai stea cu chirie, când decid să se împrumute în moneda care a făcut victime în România, sunt conștienți că acela care a contractat un împrumut a făcut-o să-și cumpere casă, nu ciocolată Toblerone. La un credit ipotecar, ratele se întind pe două - trei decenii. E o mare responsabilitate și, de ce să n-o recunoaștem, o mare povară. Cei care se înhamă la ea trebuie să o facă conștienți de dimensiunile ei și de riscurile implicate. Și aici nu e vorba doar de riscul valutar sau de cel de dobândă, starea firească atunci când contractezi un credit de la bancă nu e să ajungi după aceea să ceri să fii salvat de stat, adică de contribuabili și de cei care economisesc.
Pornisem de la imaginea unei țări cu prea puțin capital atras din afară, care are tot felul de opreliști în generarea sa, probleme de mediu ce fac ca banii să se refugieze/îngroape în locuințe /economie subterană. Totuși contextul nu e chiar atât de simplu când discutăm de îngropat în situația în care există interesul să se mai și dezgroape când vine vorba de albit banii. Dacă se pleca invers, vin cu banii pe piața de capital atras de mediul economic, ei sunt investiți productiv și ca urmare a sporurilor de productivitate sunt generate venituri pe seama cărora salariații români se califică pentru credite ipotecare, nu se înregistra deflație în imobiliare, cum în puține țări europene se vede. Atât de ostil e mediul de afaceri de la noi, încât programele guvernamentale ce se străduiesc să susțină prețul activelor nu fac față! Deflația vine pe fondul decăderii diviziunii muncii, asociată cu lipsa de lichiditate. Ceea ce ar înseamna că nu are nicio importanță dacă România e subconstruită, cât oamenii nu-și pot permit să cumpere, după ce banca se exprimă în privința sustenabilității veniturilor. Degeaba se construiesc multe imobile în jurul Capitalei cu intenția de a le oferi celor din provincie ce încearcă să refugieze din calea șomajului, fiindcă și aici se accentuează. Asta cu precizarea că imobilele au funcție duală de cheltuială și de investiție, și firesc ar fi să fie incluse în coșul de consum, pe baza căruia se determină inflația, mai ales în țări ca România, în care 90% sunt proprietarii caselor în care locuiesc. Noroc însă că normalitatea nu e inclusă în statistici, pentru că la cât de mare influență are piața imobiliară la noi te pomenești că s-ar observa că intrăm cu totul în deflație.
