Privind în urmă fără mânie, deși motive să fiu mânios sunt nenumărate, constat că, în cei 33 de ani care au trecut de la Revoluție, am trăit mai mult sub vremi. Adică mai mult sub conducători necinstiți, incapabili, aroganți, în vreme ce aceia cât de cât cinstiți și capabili s-au ascuns tare bine. Sau că mai mult m-am lovit de instituții, decât m-am folosit de ele.
Când am dat de vreo oază guvernamentală sau instituțională, în loc să mă bucur, mi-am tras sufletul, ostenit nevoie mare. În tot acest timp, pretențiile mele, un simplu cetățean, au scăzut treptat, dar continuu. De unde, în ’90, visam la o țară frumoasă, limpede, armonioasă, prosperă și grăbită să ajungă din urmă națiile civilizate și înfloritoare, azi, dorința mea e până la genunchiul broaștei: pretind doar să fiu lăsat în pace, să nu mă trezesc ca un președinte, un guvern, un parlament sau o instituție să îmi mai ceară ceva imposibil sau să mă mai aducă, încă o dată, pe culmile disperării.
Disperat am fost în ’92, când PSD a câștigat ambele alegeri. Dar și mai disperat am fost în 1999, atât cu președintele, cât și cu Convenția Democratică. Toate castelele se prăbușeau. Munceam în trei locuri, ca disperatu’, și totuși făceam foamea la sfârșit de lună. Oamenii fugeau pe capete din România, cu orice preț, unde vedeau cu ochii. În tot acest timp am învățat (că doar repetiția e mama învățăturii) acest slogan oribil, prezentat ca fiind cel mai bun posibil: „alegeți răul cel mai mic”.
Pe vremea aia nu îmi puneam problema morală a enunțului. Mai bine cu un rău mai mic, decât cu unul mare. Ce, păreau să spună promotorii, „vrei să moară mama? Pupă și trece!” Nu e o ipocrizie ce am crezut și am votat – cel puțin nu din partea mea. Așa credeam sincer, după șiruri-șiruri de dezamăgiri, compromisuri, autoînșelări. Acum am învățat să nu mai cred în promisiuni și sloganuri. Cu toate astea, sloganul de care vă povestesc a rezistat și nu pare că va muri prea curând. „Votați răul cel mai mic, ai noștri sunt mai puțin răi decât ai lor”. Nu zău? Despre asta e vorba?
După atâta timp, când nu mai am nimic de pierdut (că mi-am pierdut, practic, viața, în bătălii aranjate), constat că răul cel mai mare al României actuale e „răul cel mai mic”. Nu vreau să fiu ipocrit. Mi s-au deschis ochii în momentul în care, trufașă ca un vultur pleșuv, cu penele zburlite pe un cap mic cât o gămălie, o parlamentară DA se rățoia la învinși: „Ciocu’ mic, acum suntem noi la putere.”
A fost o revelație, ca o lovitură de bâtă în moalele capului. Târziu, mărturisesc, tare târziu, mi s-a luat ceața de pe ochi. Deși au trecut 20 de ani de atunci, parc-a fost ieri. Carevasăzică despre asta era vorba. Cine deschide borcanul cu miere are și buzele unse în mandatul următor. Cine își bagă lăbuțele pofticioase în buget, cine îl împarte la prieteni, la rude, la consătenii, la sponsori.
Îmi spunea un prieten că, atunci când aude vreun politician cu patria și viitorul luminos în gură, atunci sigur mai e ceva de furat în țara asta. E drept, am putut vedea, arareori - mult prea arareori - și oameni cinstiți și capabili în Parlament și în partide. De regulă în eșaloanele doi sau trei. Dacă s-au manifestat – naivii! – în politică, atunci destinul lor a fost pecetluit.
La alegerile următoare, toți, fără excepție, s-au trezit în coada listelor electorale. Care era poziția oficială în fața acestei nedreptăți? Să vină sânge proaspăt. Mersi, scuzați, bonsoar, am văzut sângele proaspăt: incompetent, gângav, lacom, căpătuit și ineficient. După un început furtunos în politică, partidele, toate, au trecut pe principiul „răului mai mic”. Vreți să vină ceilalți? Luați broscuța noastră cu gura mare! O pupați și gata.
M-am săturat până peste cap. Din 2020 refuz să votez oferta partidelor. Toate se prezintă, defilează țanțoș cu răul ăla micuț, care contemplă bulbucat viitorul și zice: „Eu de unde să pap?, vleau să clesc mare!” Am fost înșelat, de exemplu, de Convenția Democratică. Reprezentanților ei, din teritoriu, li se spunea, la sfârșitul legislaturii, „lăcustele”. Am fost păcălit de Traian Băsescu, cavalerul zurbagiu pe o iapă deșelată. Nu era iapă, era coșcogea mașina de treierat, cosit și băgat în saci. E drept, păcăleala nu a durat mult, spre deosebire de cei care i-au pupat sfintele b…ci până la încheierea mandatului.
Însă, la alegerile din 2009, nu mai aveam nimic de ales. Un prostovan și un ticălos. Imposibil de făcut diferența. M-am bucurat că a pierdut prostănacul, m-am întristat că a câștigat ticălosul. Dar, cel puțin, votul meu nu a decis nimic. A stat cuminte la purtător.
Și iar m-am păcălit, cinci ani mai târziu. M-a făcut din vorbe și freză noul președinte, răul cel mic și frumușel, cu patalamaua „made în Germania”. Ceea ce înseamnă că nu sunt infailibil. Că nu le știu pe toate. Că mai am de învățat și de tras. Că o să mă mai păcălească cineva care o să-mi vândă tinichele drept aur alb. Însă, împotriva tuturor amicilor liberali, useriști, progresiști, cuminți, eu refuz, de azi înainte să mă mai las dus de vorbe, de promisiuni. Cum aud vreun slogan, vreun îndemn, iau rigla, compasul și cântarul și măsor mesagerul. Ce-ai în gușă? Da-n căpușă? Ce-ai făcut, stimabile, în ultimii 5 ani? Dar în ultimii zece? Cu ce te lauzi în viață? Arată-mi dacă ai sădit măcar un copăcel, înainte de a intra în politică.
Iar când îndemnul vine de la partide și de la propagandă, sub umbrela micuțului, gingașului rău, îmi permit (ba chiar mă mândresc că o zic răspicat) să întreb: - Ceva proaspăt, curat și capabil nu aveți în magazie? Un „bine” micuț, pipernicit, firav, timid, dar fundamental „bine” nu găsiți prin traistă?
Pentru că tot ce am învățat e deja o axiomă: „răul cel mic” e mic doar pentru că nu a găsit încă drumul drept spre cămara cu bunătăți. Imediat ce se pune în fruntea bucatelor, îndeasă în el cu zece mâini, paișpe linguri, douăzeci de furculițe și o sută de guri, grăbit să crească mare și voinic.
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole
