“Vom desființa Pilonul II de pensii”, a declarat noul ministru de finanțe, Ionuț Mișa. Pe holurile Parlamentului, înainte de votul de investitură al Executivului, nu noaptea ca hoții, ci ziua, ca speculatorii, când bursa nu se închisese, a dat timp de câteva minute foarte multe detalii jurnaliștilor despre felul în care fondurile de pensii administrate privat urmează să dispară (înregistrarea declarației aici). În câteva minute, bursa a căzut cu 3%, iar brokerii au decretat “Măcel!”, speriați de perspectiva suprimării unor fonduri care au deja plasate în acțiuni listate peste 1 miliard de euro.
Ca veselia bursieră să fie maximă, la puțin timp după ce ministrul a plasat fatala, șeful său pe linie de partid, Liviu Dragnea a desființat scurt idea - “E o prostie!” – și a luat la mișto ziariștii care l-au informat că declarația a bulversat bursa. Noul premier, Mihai Tudose, s-a grăbit și el să nege, convins că Mișa n-ar fi putut să spună așa ceva…poate presa să fi interpretat aiurea… Situație în care bietului Mișa nu i-a rămas decât să invoce pixelul albastru, să-și nege propriile declarații, dând și un comunicat de lămurire că nu putea spune ceea ce l-au înregistrat spunând toți ziariștii, pentru că fondurile din Pilonul II sunt, de fapt, fonduri publice, doar administratorul e privat, iar fondurile publice nu pot fi naționalizate.
Aplauze! O clarificare cât o nouă mega-confuzie! Dar și cât o suspiciune că desființarea Pilonului II nu a fost decât amânată. Va fi repusă pe tapet când mediatizarea va fi pregătită mai bine decât prin declarațiile unui ministru pe care l-a luat gura pe dinainte pe holurile Parlamentului, astfel încât nimeni să nu mai asocieze măsura cu idea de naționalizare.
În fapt, nu despre asta e vorba și oricum nimeni nu interpretase, după declarațiile ministrului, că ar urma o naționalizare în sensul clasic. Mișa a detaliat modul în care ar urma să se procedeze după desființarea pilonului II: contributorii vor putea opta fie pentru transferul banilor din fondurile private obligatorii către cele private facultative (Pilonul III), fie pentru reîntregirea pensiei de stat, trimițând banii la bugetul asigurărilor sociale. Reascultați-i declarațiile! Intențiile sunt străvezii! Va fi, de fapt, doar o naționalizare “de catifea” a fondurilor deja acumulate, mizând că oamenii le vor lăsa de bunăvoie statului, fie din teamă față de fondurile private facultative, fie din indiferență și ignoranță. Mișa ne îndeamnă să reflectăm singuri la nesiguranța fondurilor private și la randamentele mici pe care acestea le pot asigura cât timp trebuie să rețină și comisioane de management și știe, cu siguranță, că majoritatea contributorilor la Pilonul II habar nu au că le sunt virate contribuții în acele fonduri din CAS reținut de stat.
Anul trecut, 97% din nou intrații în sistem au fost alocați aleator la fonduri, întrucât nu au exprimat o opțiune. Vinovate pentru această indiferență sunt, desigur, chiar fondurile de pensii: după lansarea din 2008, când au angajat armate de brokeri pentru a-și asigura cote de piață, nu au mai fost agresive cu vânzarea și informarea, mulțumite că le vin automat clienți noi la loteria repartizării aleatorii.
În aceste condiții, Guvernul anticipează, fără să greșească prea mult, că oamenii nu se vor obosi nici să solicite expres transferul către un fond facultativ dacă Pilonul II va fi desființat. Comoditate pe care Mișa e gata să o protejeze, anunțând, în aceleași declarații la Parlament, că transferul banilor la bugetul pensiilor de stat se va face simplu, automat (probabil după o perioadă în care nu se va fi exercitat opțiune de transfer la fond privat), scutind oamenii de birocrație și efort.
Calculele i-ar putea fi date peste cap dacă administratorii de fonduri vor reîncepe ofensivă de vânzări și informare pentru fondurile facultative de pe Pilonul III, însă este puțin probabil ca, fără o reducere a contribuției la pensile de stat, numărul celor care își vor permite să cotizeze suplimentar și la un fond facultative să fie foarte mare.
Diferențele sunt evidente și acum: activele fondurilor facultative sunt de 20 de ori mai mici decât decât la fondurile obligatorii, iar numărul de contributori de 15 ori mai mic. Pur și simplu, românii cu venituri mici nu-și permit să contribuie și la o pensie facultativă suplimentară după ce suportă contribuțiile mari pentru pensia de stat. Idea creării Pilonului II a plecat exact de la această nevoie de eliberare, măcar parțială, din sistemul public, care se îndreaptă grăbit spre dezastru.
Obligativitatea contribuției la un fond privat a fost, într-a devăr, o aberație. Privat și obligatoriu implică o contradicție în termeni și în bunul simț al logicii economice, iar originea ei se află în lipsa de încredere în responsabilitatea românilor manifestată de legiuitorii care au gândit reforma pensiilor din 2008. Au considerat că nu e suficient să eliberezi măcar parțial oamenii din caritasul pensiilor publice, ci trebuie să-i și protejeze, cu forța, de eventuala tentație de a cheltui banii lăsați la dispoziție în loc să-I depună, pentru bătrânețe, într-un fond de pensii.
Acum, PSD pretinde că repară această aberație a lipsei de respect pentru responsabilitatea individuală a românilor printr-o desconsiderare și mai radicală: nu mai iese nimic din contribuția la pensia publică pentru a alimenta fonduri private, de bătrânețea voastră e responsabil în principal statul, iar cine vrea să se riște cu fonduri private n-are decât să scoată din buzunar bani în plus. Dacă-i are. Și în loc să remedieze deficiențele care au împiedicat buna funcționare a fondurilor private (amânările de majorări ale cotelor de contribuții transferate, reglementările deficitare în privința plasamentelor pe care aceste fonduri le pot face, etc), PSD se gândește să rezolve problema mai radical, cu toporul, curmând tuturor suferința prin desființare.
Revenind la declarațiile făcute și apoi repudiate de noul ministru al Finanțelor, tocmai argumentul ales de acesta pentru a “clarifica” imposibilitatea naționalizării la nivel formal – banii sunt publici, doar administratorii privați - arată cum înțelege Guvernul să se raporteze la aceste fonduri și ridică suspiciuni suplimentare în privința intențiilor viitoare. Deci contribuțiile virate până acum în conturi individuale pe Pilonul II de pensii nu sunt banii oamenilor, proprietatea contributorilor de la care s-au reținut, ci tot ai statului, care doar a dat fondurile în administrare privată și care nu poate naționaliza ce deja e al lui!
Dar considerațiile semantice pe marginea cuvântului naționalizare sunt, oricum, doar perdele de fum. PSD știe că poate oricând să o facă, dacă are chef și găuri în buget. Au și exemplul luminos al colegilor din Ungaria, care nu s-au împiedicat în mofturi ca dreptul de proprietate când au confiscat integral banii din conturile individuale ale cetățenilor la Pilonul II, sau al celor din Polonia, care au făcut o confiscare parțială.
Intenții în acest sens au trecut – și chiar la modul serios – prin capul multor guverne dâmbovițene și în trecut. În final, nu i-a reținut decât conștientizarea unei mize încă insuficiente față de scandalul care ar fi creat. Cu cea mai mare parte din plasamente făcute în titluri de stat, confiscarea fondurilor de pensii administrate privat nu ar fi adus chiar atât de mult cash la buget, ci ar fi redus doar datoria publică. În timp, însă, banii au continuat să se adune, iar miza nu mai este chiar de lepădat. Și nu atât nevoia de a crea spațiu nou de creștere a datoriei publice, poate mai puțin presantă, cât problema acută a bugetului de pensii, căruia contribuțiile virate anual la fondurile private îi stau ca un nod în gâtul deja sugrumat de deficitul uriaș.
8 miliarde de euro nu-s de colo! Atât s-a strâns până acum în fondurile de pensii administrate privat (Pilonul II) de la 6,8 milioane de români. Aceștia au contribuit la ele transferând o parte (2% la început, 5,2% în prezent) din contribuția de asigurări sociale reținută de stat din salariu, obligați de lege dacă au sub 35 de ani sau prin opțiune exprimată special dacă au între 35 și 45 de ani.
Acestea au fost limitele în care românilor li s-a permis, începând din 2008, să evadeze din sistemul public de pensii, falimentar de facto și ținut funcțional doar prin transferuri masive de la bugetul de stat, în condițiile în care evoluțiile demografice și administrarea catastrofală au condus la deficite uriașe, cu perspective doar de înrăutățire pentru viitor. Cota din contribuțiile de asigurări sociale de stat transferată către fonduri private cu conturi administrate individual ar fi trebuit să ajungă la 6% încă din 2016, însă majorările programate anual în planul inițial au fost amânate de mai multe ori, când diferitele guverne au avut probleme bugetare.
Funcționarea fondurilor private nu este lipsită de probleme. Ca și alte fonduri, pot fi afectate de incompetența managerilor, de politici monetare și fiscale proaste sau de fraudă. Răspunderea individuală pentru alegeri făcute, mai ales când este vorba de pensie, e greu de dus. Mulți preferă să se bazeze pe stat, ca garant și protector infailibil al siguranței la bătrânețe. Sistemul de pensii pe care acesta îl gestionează, însă, nu mai poate asigura de mult așa ceva.
Modelul pay-as-you-go, al “solidarității între generații”, în care contribuțiile salariaților nu se strâng în conturi individuale, ci la grămadă, în bugetul asigurărilor sociale, pentru a plăti pensile pensionarilor actuali, urmând ca din salariile viitoriilor participanți la sistem să le fie plătite cândva pensile salariaților de acum, nu mai funcționează de mult fără nevoia peticirii din alte bugete.
În realitate, sistemul public de pensii e un uriaș Caritas sau o schemă Ponzi. Una la care sunt obligat să particip de către un administrator (statul) care pretinde că se pricepe mai bine decât escrocii să aducă forțat noi participanți în „roată“ pentru a-mi da bani la bătrânețe. De fapt, e la fel de neputincios să evite colapsul, pentru că schema poartă în ea germenii falimentului. Merge câtă vreme sunt mai mulți contributori decât beneficiari, cât timp oamenii fac mulți copii și trăiesc puțin. E de ajuns însă un dezechilibru demografic sau un val de migrație a tinerilor și nici cel mai priceput administrator nu mai poate opri blocarea „roții“.
Cu atât mai mult se grăbește falimentul când „managerii“ sunt politicieni care decid discreționar pensionări anticipate, pensii speciale, mai mari decât ar justifica contribuțiile, sau majorări spectaculoase de plăți înainte de alegeri, chiar dacă încasările scad.
Oamenii știu că banii lor nu mai sunt acolo, ci au fost luați pentru a-i plăti pe alții sau, în anii cu contribuții excedentare, că au fost deturnați către alte destinații „prioritare”. Dacă ar proceda așa cu banii lor un administrator privat, l-ar acuza fără jenă de furt. Cu statul au însă încredere că, în viitor, când le va veni și lor vremea să ia bani, vor fi obligați alți semeni să participe la roată. Sau dacă nu vor fi destui, se vor confisca bani prin alte taxe pentru a acoperi găurile. Din păcate, cu cât falimentul schemei devine mai evident, cu atât tinerii evită să contribuie la un sistem care le poate asigura pensii la fel de mizere ca ale părinților și cu atât tentația evaziunii e mai mare.
Un cerc vicios din care putem ieși schimbând din temelii sistemul. Tinerii au putut evada până acum, doar parțial, din schema publică piramidală, virând bani fondurilor private care au gestionat separat contul fiecăruia. Perpetuarea dezastrului public poate fi oprit, însă, doar printr-un transfer complet fie la astfel de fonduri (nu obligatorii, însă), fie în scheme de economisire privată de care fiecare om este responsabil individual. Ar fi cazul să încetăm să credem că statul e cel care ar trebui să se îngrijească de viitorul nostru la bătrânețe.
Privat, banii vor fi investiți mai bine ori mai prost, dar contul nimănui nu va fi golit a doua zi după alimentare, fără ca aceasta să însemne fraudă. Prefer să mă tem că fondul privat „s-ar putea“ să îmi gestioneze prost banii decât să am „certitudinea“ că așa va face statul.
În loc să desființeze pilonii privați de pensii, statul ar desființa mai bine Pilonul 1, al pensiilor publice construite în schemă piramidală.
Din ce vom plăti, însă, pensionarii actuali? Sunt părinții și bunicii noștri, cărora administratorii publici le-au cheltuit deja banii plătiți când aceștia erau salariați pentru pensionarii de atunci sau în alte destinații, căci, da, a fost o vreme când bugetul de pensii a fost și excedentar. Față de ei, societatea trebuie să se achite de obligații, dintr-un fond pe care îl pot forma vânzând din activele statului. Un fond suveran.
State precum Norvegia au astfel de fonduri create tocmai pentru a putea asigura pensii decente, în condițiile în care și la ei îmbătrânirea populației generează dificultăți asemănătoare. În România, PSD are însă alte planuri cu fondul suveran pe care vrea să-l înființeze: eliberarea bugetului de stat de presiunea cheltuielilor pentru investiții, pentru a lăsa spațiu altor cheltuieli mai sensibile electoral.
Problema investițiilor în infrastructură este, într-adevăr mare. Problema demografică și presiunea pensiilor viitoare este, însă, gigantică. Din păcate, însă, politicienii sunt aleși pe patru ani și nimeni nu va alege să rezolve o criză viitoare, oricât de mare și certă, dacă nu se va produce pe mandatul lui.
Spre îmbunătățiri ale vieții aplicate imediat înclinăm chiar și noi, cei care vom fi prinși în mijlocul acestei crize ca viitori pensionari, deveniți povară pentru prea puținii copii ce vor fi obligați să ne susțină bătrânețea din salarii. Așa că nu-mi fac iluzii că va exista susținere pentru a folosi vreun fond în alte scopuri decât ale bunăstării imediate. Chiar dacă desființarea schemei piramidale a pensiilor publice pentru tineri, asigurând veniturile pensionarilor existenți, ar fi o utilizare mai bună a banilor decât le-o dau azi politicienii. Și chiar dacă astfel ne-am plăti datoria față de părinți mai bine decât rămânând captivi lângă ei într-un sistem care ne condamnă pe toți la mizerie.
