Sub comunism, dar și mai înainte, în succesiunea de regimuri mai voalat sau mai explicit fasciste de dinainte de 1945, românii au rezistat (nu foarte eroic, dar ferm) prin umor. Bancuri s-au spus și cu Hitler, și cu "Căpitanii" Codreanu și Sima, și cu "Conducătorul" Antonescu, nu doar cu Ceaușescu. De altfel, probabil că tradiția, deopotrivă rezilientă și (în bună măsură) păguboasă, căci menită să prevină explozia de revoltă a "mămăligii" oferind o supapă de descărcare a tensiunilor sociale, este chiar mai veche, posibil de la voievozi. De unde vorba arhaică "bem și înjurăm stăpânirea".
Evident că umorul ca rutină în dictatură implică și o doză de duplicitate. Marele Păstorel Teodoreanu continua să bea și să scrie epigrame după venirea la putere a comuniștilor în timp ce prietenii îi erau arestați unul câte unul de către noul regim. Asta și pentru că era fin al lui Mihail Sadoveanu, care își asigurase o poziție privilegiată în cadrul noii puteri.
Pe de altă parte, e adevărat că sub comuniști puteai fi arestat sau cel puțin urmărit și hărțuit dacă erai turnat că obișnuiești să îl iei la mișto pe cel mai iubit fiu al poporului. Asta o făceau însă în general securiștii și milițienii de duzină, din eșaloanele inferioare, dornici să își exhibe excesul de zel și loialitatea în fața șefilor în speranța unor foloase. La vârful regimului, printre cei care își păstrau o oarecare luciditate în nebunia ceaușistă, era limpede că nu îi poți lua românului și bășcălia după ce îl lași fără mâncare, curent, căldură și apă caldă.
Totuși, regimul comunist nu poate fi acuzat de ipocrizie. Ceaușescu, PCR și Securitatea nu pretindeau că România socialistă protejează, onorează și cultivă libertatea de exprimare. Dimpotrivă, discursul public era strict controlat cu argumentul că cuceririle poporului trebuie apărate inclusiv de otrava discursivă a dușmanilor capitaliști occidentali.
Tocmai de aceea, pentru noi, cei crescuți în comunism, care atunci ne uitam spre Occident ca la o icoană a libertății, este cu atât mai șocant să vedem cum, sub pretexte dintre cele mai onorabile (protecția minorităților sau a mediului, de exemplu), se accentuează tot mai mult cenzura publică exercitată în numele corectitudinii politice. E șocant pentru noi să vedem că există din nou oameni, instituții și lucruri despre care nu se poate glumi. Asta în timp ce, formal și nominal, libertatea de exprimare continuă să fie garantată, ba chiar celebrată, deplângându-se cu lacrimi de crocodil absența ei din regimuri precum cele din China, Rusia sau Orientul Mijlociu. Cancel culture îi afectează în mod direct și pe profesioniștii umorului, cum ar fi artiștii stand-up comedy, mulți dintre ei mărturisind că (exact ca noi în comunism) au ajuns să se autocenzureze drastic pentru a nu risca să-și piardă pâinea.
Libertatea de exprimare a ajuns chiar să fie considerată un risc de securitate națională în SUA, pe seama ei fiind pusă inclusiv "insurecția" pro-Trump de la Capitoliu din ianuarie, soldată cu 5 morți. Cele mai banale parodii vizuale, celebrele meme de pe rețelele de socializare, au ajuns să fie monitorizate și analizate de experți în "radicalizare" pentru a descoperi în ele germenii viitoarelor atentate și lovituri de stat.
Cum s-ar fi simțit și cum ar fi supraviețuit un Păstorel, cu gura (și pana) lui "spurcată", într-un astfel de mediu? Cel mai probabil ar fi fost blocat pe Facebook și Twitter din 3 în 3 zile până când, la un moment, i s-ar fi suspendat definitiv conturile. Pentru că refuză să se autoconștientizeze drept (cel puțin) autoritară, noua mentalitate cenzurioasă exercitată în numele "progresului" și "democrației" nu realizează că, mai ales într-o combinație letală de pandemie și criză economică, dispariția supapei umorului riscă chiar ea să radicalizeze populația.
