Nici mie nu-mi place programa veche de română, o consider neadecvată timpurilor pe care le trăim, mult prea „tehnică”. Pe căi ocolite, am ajuns la concluzia că numai un profesor bun poate repara un manual prost. Dar… Dar nu toți profii pot fi geniali, dar un manual (vechi, nou) ar trebui să-i ajute pe ceilalți profesori, mai puțin dăruiți, dar conștiincioși, să ajungă mai ușor la elev.
Că asta observ în discuțiile recente și înflăcărate: cei mai mulți polemiști au uitat toți care e rolul școlii: să dezvolte, să învețe, să fixeze, să lărgească orizontul copiilor. Asta nu se mai face nici cu urecheală, nici cu linia la palmă, nici cu calul bălan al Smărăndiței. Eu, unul, nu țin minte mai nimic din materiile care nu mi-au plăcut. Ori manualul, ori proful să fi fost de vină, nu contează. Nu se face cultură cu biciul. Dar acolo unde mi-a plăcut, am învățat cu pasiune. Cât despre plăcere, ea nu vine niciodată cu pedeapsa, ci de la ea vine interesul.
De vreo 10-11 ani, particip la tabere de scriere creativă pentru elevi, împreună cu Dan Mircea Cipariu și Ioan Matiuț, în județul Arad sau în București. Nu le mai pun cele făcute cu Viorica Lazar, în Harghita. Și în fiecare an mă lovesc, la cei nou veniți, de aceleași obstacole dobândite în școală: Poezia română s-a oprit la 1880. Limbajul e al unui Samson Bodnărescu mai neîndemânatic. Nu există poezie fără rimă. Dacă ai talent, nu e nevoie să citești.
Cînd scrii poezie, trebuie să schimonosești limba „artistic” (pentru rimă, firește). Cu cât te exprimi mai pompos, cu atât ai mai mult talent. Patria și natura (și celebra culegere de cuvinte și expresii „frumoase”) sînt temele literare majore. În același timp… Cărți citite de bună voie, maximum cinci. Vocabularul, de o sărăcie lucie. Zero cunoștințe de literatură contemporană sau universală, limbaj de lemn, de rumeguș, practicat pentru nota 10 la purtare.
Am parcurs și eu, din curiozitate, diferitele manuale de română și am căscat de mi s-au rupt fălcile. Multe texte gongorice, prețioase, centrate pe propria persoană, producții obscure, lipsite de orice valoare, rescrieri ale unor cărți celebre într-un limbaj de grădiniță. Nu toate, să fim bine înțeleși. Sunt și câteva mișto. Dar se pierd în marea de platitudini. Iar la o pagină de literatură, patru de teorie goală.
Vă jur, m-am blocat la teorie. Atâta limbariță în zadar, nefolositoare, respingătoare, greu de imaginat. Dar ce mama dracului pritocesc elevii pe un text, cinci lecții de-a rândul? Ce e atât de genial în textele alea de nu pot trece mai departe? Gata, ne-am procopsit. Suntem doldora de teorie și nuli la citit.
Iar ceea ce vă spun am observat îndeosebi la elevii oarecum interesați de literatură, care vin, nesiliți de nimeni, la atelierele astea. Atât ar mai lipsi, să-i ducem cu arcanul!
Cam 1 din 20-30. Asta e proporția celor care se exprimă din voință proprie în școală. Tineri care ar putea (dar nu e sigur) să înțeleagă literatura. Și s-o iubească. Rezultatul final e că, peste ani, nu mai citește nimeni nici măcar o carte. Școala a consemnat un eșec. Dar ce mama dracului o fi acolo, în școală, atât de teribil, de complicat, de respingător, că scoate matematicieni, istorici, biologi, chimiști, geografi și zero cititori? Nu e ăsta semnul limpede al eșecului?
Am făcut un experiment, anul ăsta. Le-am oferit cursanților elevi de la «Campionatul de Creativitate» 20 de poezii contemporane. De la Emil Brumaru la Gellu Naum, de la Mariana Marin la Anastasia Gavrilovici. Frate, parcă i-a lovit fulgerul din senin! Parcă i-a spulberat trenul. Nu le-am dat „greu” sau complicat, dar interesant, jur că da! Brusc, drăcușorul talentului care moțăia în fiecare tânăr a făcut ochi. „Se poate scrie și cu sinceritate, cu gândire proprie, cu limbaj modern și fără rimă? Uau! Sau «wow».”
E simplu. Mai puțină teorie, mai multă lectură și discuții la greu. Acolo, profesorul poate interveni: „Vedeți cum și de ce a ascuns Cehov pușca?” sau „Dacă sună bine și e ușor de memorat, ia hai să deșurubăm ritmul.” sau „Oare s-a transformat Gregor Samsa într-un gândac? E literatura adevăr sau minciună?” sau „Voi ce credeți, va găsi sau nu dl Lefter biletele de loterie?” sau „Ce culoare are Luna lui Bolintineanu? Mai folosim azi cuvântul «rubinos»? Cu ce l-am putea înlocui azi?” sau „Când apare pentru prima dată crematoriul din «7 etaje» și noi ne prindem că acolo va ajunge personajul Giuseppe Corte? Cum a procedat Buzzati ca să ne inducă această idee?” sau „Cum îl chema pe monstrul lui Frankenstein? Știți cine a fost fratele autoarei?” sau…
Sau pot să fac o listă ad hoc de întrebări „capcană” sau „stimulative” pentru fiecare text, din care elevul să simtă că acolo e ceva coerent, care poate fi înțeles și descris cu cuvinte simple, fără intervenții externe. Și să-l intereseze de aici încolo misterul din literatură, ca arma crimei dintr-un film polițist. Sau dintr-un joc video.
Așadar, mai puțină „datorie”, obligativitate, mai puțin „trebuie”. Și mult mai multă lectură pasionantă. Trebuie găsite acele texte care să declanșeze procesul cognitiv. Întrebările să genereze discuții. Texte în care copiii să se recunoască. Și, mai ales, fără exegeze. Exegeza omoară orice curiozitate. Exegeza e moartea pasiunii. Mai ales că exegeza le sugerează puștilor: „Sunteți niște prostovani! Citiți-i pe marii critici și nu vă mai bateți capul de pomană și o să înțelegeți, boilor, ce a vrut să spuie autorul.”
Am avut confirmarea în urmă cu vreo zece ani, la Iași, când, într-un liceu de renume, copiii au fost aduși (cu forța?) să ia contact cu literatura vie (adică vreo 5 scriitori contemporani, cu hârtiuțele la ei). M-am ridicat și am stricat petrecerea: „Eu știu că există o materie importantă pe care o urâți din rărunchi.” S-a făcut așa o liniște… ca-n povești. S-ar fi auzit musca, dacă n-ar fi fost februarie. Am continuat: „Limba și literatura română.” Altă secundă de liniște (profesorii au pălit instant). Și-n a doua secundă, cam toți elevii s-au ridicat în picioare, au aplaudat și au chiuit. Le spusesem oful cel mare în fața întregului corp profesoral.
Băgați la cap, asta va fi soarta noii programe. Rezum: fățărnicie, papagal și ură de moarte. Ce nu înțelegi nu reții. Odată deveniți maturi, foștii tineri nu vor mai deschide nici o carte în viața lor. Vor uita de a doua zi tot ce s-au chinuit să învețe, dar n-au priceput, nu le-a plăcut și nici nu le va mai plăcea vreodată. Au tocit. Programa nouă, așa cum e promovată, pare minunată, doar că oferă o perspectivă rxclusiv academică. Gândiți-vă că, la matematică, am începe cu cifrele romane. Și e suficient.
Cât despre „literatura” veche, copiii de azi din mediul urban ar avea nevoie mai întâi de un dicționar, să-l citească până și pe Creangă: «Prin îndemnul său, ce mai pomi s-au pus în țintirim (1), care era îngrădit cu zăplaz (2) de bârne, streșinit (3) cu șindilă, și ce chilie (4) durată (5) s-a făcut la poarta bisericii pentru școală…»
Așadar, dragul meu Creangă, ție o să-ți vină rândul mai târzior, spre clasa a XII-a, când copiii vor fi reînvățat să citească.
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole
