Dacă vă mai amintiți scene de la revoluție, e imposibil să nu vă treacă prin minte escadrilele misterioase de pe cerul patriei, în care sublima armată română trăgea cu tot armamentul din dotare. De asemenea, cred că e la fel de imposibil să nu aveți un tremur nervos-apocaliptic, dacă vă voi pomeni de iscusiții și infailibilii teroriști. Vânați zile de-a rândul de toată armata lui Pițigoi (a se citi Ceaușescu), convertită la revoluție, teroriștii și țintele s-au evaporat ca prin farmec. Când s-a terminat festivalul de sânge și foc, țara noastră a înregistrat peste 1.100 de victime decedate și de patru ori mai mulți răniți, iar dușmanul, zero. Orice analist militar ar fi fost îndreptățit să spună că am pierdut războiul. Dar noi l-am câștigat – și nici acum nu înțeleg cum. Și, mai ales, dacă l-am câștigat cu adevărat. Are rost să mai spun că vreo 300-400 de oameni au murit ca proștii, trăgând unul într-altul?
Mi-am amintit toate astea urmărind – mai întâi îngrijorat, apoi nervos și, la urmă, amuzat, în cel mai rău sens al cuvântului – pățaniile tragice și ridicole ale alegerilor românești. Pe cerul patriei strălucește de două săptămâni o stea mare și roșie, în care au tras toți analiștii și toate televiziunile oficioase, toți influencerii, filosofii și deștepții: Rusia. Rusia lui Putin, Kremlinul lui Putin. Mama Rusie, cea atotputernică, știutoare, perfidă, diabolică, atomică și omniprezentă. Era și normal să atragă atât privirile, cât atenția.
Pentru Principatele Unite, Regat și România, Rusia (devenită ulterior Rusia Sovietică și la urmă Federația Rusă) a fost permanent un motiv de îngrijorare. Avem, într-o istorie de 200 de ani, un singur moment rusesc favorabil, cel al lui Kiseleff (care, fie vorba între noi, nici nu prea știa rusește), cu Regulamentul Organic, prima noastră constituție. În rest, aliat sau adversar, Rusia ne-a băgat mereu în bucluc și ne-a amenințat permanent: de la teritorii la bani, de la tratate la vasalitate. Între noi fie vorba, Rusia nu a fost pentru nimeni un vecin „bun”. Și cu asta, basta, hai să lăsăm istoria deoparte. Să ne întoarcem la oile noastre.
Candidatul minune Călin Georgescu este înfierat peste tot ca agent de influență rusesc. Mai ales jurnaliștii care au lins clanțe ani de-a rândul sunt primii care să extragă esența rusească din măduva georgească. E un singur ordin de zi pe unitate și pe ăla îl repetă ca pe o mantră. Am sperat ca, măcar acum, să-și lărgească buzunarul logicii, dar în zadar. Toți trag cu tot armamentul din dotare împotriva fascistului pro-moscovit. Ba chiar am auzit o formulare de efect: „Tovarășul Kremlin”, care trebuie să-i fi provocat orgasm emițătorului (un jurnalist care vede întotdeauna dușmani, doar să-i indici tu încotro să-l caute).
Așa să fie? Nu pare nebun cineva care se îndoiește nițel de tot ce vede și aude? Pare. Și nu îl obligă valul ăsta să-și ajusteze discursul și convingerile, conform vechiului principiu „dacă zece oameni îți spun că ești beat, du-te și te culcă”? Dar care sunt și de unde vin părerile diferite ale acestor Gică Contra?
Păi, chiar de la sursă. Catindatul nostru zice întruna că să nu mai susținem Ucraina, să se facă pace și să nu ne angajăm în război, că nu e al nostru. Ei? V-ați prins? Nu-i clar că e mâna Moscovei? Nu. În toate punctele principale ale discursului care a vrăjit mase întregi de patrioți, dl Georgescu repetă ideile lui Donald Trump. E vorba despre aceeași idee. Terminarea războiului în 24 de ore, o pace care să convină Americii, o Europă mai slabă economic și mai compromisă moral și militar, un competitor mai puțin pe piața mondială.
Nu spun că Rusiei nu i-ar plăcea. Ba încă cum! Dar de ce să își vâre ea coada, dacă îi face altcineva treaba? De ce să stârnească vrajbă, cu costuri grele și să se descopere, când adversarul potențial își pune piedică singur? Cel puțin până acum, nu am văzut în clar nicio dovadă a implicării moscovite. Numai presupuneri peste presupuneri. Dar am mai văzut „narativul rusesc”. Unde? În Statele Unite, între 2016 și 2020, când i-au căutat democrații pe rușii care le câștigaseră alegerile până și-n gaură de șarpe, depășind toate barierele celui mai puternic contraspionaj din lume! Și după atâția ani de anchete, muntele s-a scremut și a născut un șoricel.
CITEȘTE ȘI Opinii: Am mers la Poștă ca să nu fie nevoie s-o faci tu. Poveste care vă poate afecta emoționalMă, ai dracu’ rușii ăștia! Nu izbutesc să pună la punct o țară funcțională, prosperă, cu cetățeni mai mulțumiți, da’ fac prăpăd informatic peste tot în lume. Te pomenești că și Cambridge Analytica tot rusească o fi! Te pomenești că TikTokul tot rusește vorbește! Ei bine, Rusia e ținta vacă, expusă în poligonul de tragere, pentru proștii care nu sunt destul de proști, dacă nu sunt și fuduli. Prea fuduli să mai și gândească.
Unul dintre maeștrii mei literari, Edgar Allan Poe, m-a învățat că, dacă vreau ca un lucru să devină invizibil, e suficient să-l plasez drept în fața ochilor. Mintea omenească nu acceptă simplitatea, e prea jignitoare pentru inteligență, caută structuri complicate, conspirații nebuloase și obiectul dispare, ca prin farmec.
Cazul Călin Georgescu e unul școală. Până mâine, când am să încerc să rezolv felul în care, dintre mulți profeți, conspiraționiști, vindecători, astrologi, energeticieni, naturiști, dacopați, românași verzi, vizionari și experți de mucava, a fost ales taman domnia sa, am să vă vând un pont. A existat în Ierusalim un om/profet despre care se dusese buhul că ar fi fost fiul lui Dumnezeu (Iahve), că a mers pe ape și a făcut minuni. Doar că a trăit cam cu 100 de ani înaintea lui Isus din Nazaret și nu a avut carismă.
Până atunci, ar fi bine să ne intre în cap că suveranismul românesc se deosebește fundamental de cel american prin câteva caracteristici simple: nu are cheia de la casa cu bani, nu e capabil să se întrețină singur și nu are putere militară. Putere militară? De ce? Păi, nu luptăm pentru pace? Nu ne-am asigurat prietenia eternă a Rusiei? Ba da, dar, decât să se țină doi băieți de mână, mai bine cu arma în spinare.
Ați înțeles? Vom avea serviciu militar obligatoriu ca să luptăm împotriva homosexualilor. Eu am convingerea că la Kremlin se deschide șampania. Fără niciun efort, o țară potențial dușmănoasă a fost pusă cu botul pe labe. Rusia pare în ochii noștri monstrul omnipotent, care joacă tontoroiul într-un viitor stat tampon, amărât și neputincios. Dar despre cum am ajuns acolo vom vorbi mâine.
(va urma)
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole
