Dincolo de vânzoleala politică – una care mi s-a părut deseori la limita penibilului, dincolo de sictirul publicului, un lucru e clar: partidele nu mai au ce să ofere nici electoratului, nici viitorului. Sictirului exterior îi corespunde unul interior. Partidele sunt burdușite de „no-name”, nu (mai) au identitate, lideri, vorbitori, figuri publice. Limbajul partinic este pur și simplu ucigător de plictisitor, că, dacă citești prospectul unui șubler, ai mai multe șanse să descoperi ceva uman, ceva surprinzător. E un fenomen ușor de observat și nu mă îndoiesc că până și membrii grei ai partidelor l-au observat. Cred fără îndoială că ei înșiși sunt sastisiți de banalitățile care le ies pe gură. În locul lor, după ce aș închide gura din care au ieșit pârâiașe de vorbe goale, mi s-ar face o sete teribilă și aș bea tot cea aș găsi prin casă, numai să uit neroziile pe care le-am debitat. Și nu cred că există vreun simplu cetățean al patriei care să știe ce propun, ce inventează, ce doctrină, ce idei au cei care le cerșesc votul.
De multe ori, cetățenii care votează un partid nu știu absolut nimic despre inșii pe care i-au trimis în Parlament, cât îi duce mintea, cât de pline le sunt conturile, cât de numeroase și lacome sunt rubedeniile. Cât despre calitatea politică, adică munca pentru care au fost detașați în fruntea țării, să mă ierte Dumnezeu, dar nici eu, autorul acestor rânduri, nu am habar cine sunt, de unde vin și ce au făcut 90% dintre aleși. Abia din patru în patru ani aflu că se schimbă garda. Iar partea cea mai fistichie e că, dacă îmi place un deputat, dacă înțeleg și aprob ce face, dacă văd rezultatele concrete ale muncii lui, atunci sigur nu îl voi mai vedea în legislatura următoare. La alegeri, îi descopăr numele hăt, departe, la coada listei, în zona neeligibilă cu patalama. Iar dacă am tupeul să întreb de ce, trebuie să mă obișnuiesc cu același răspuns tupeist: „Da, domnul sau doamna XYZ a muncit, a fost prezent(ă), a adus voturi nouă, bani și respect României, îl / o apreciem în cel mai înalt grad, dar…” Și aud aceeași formulare: „Dar aducem sânge proaspăt în Parlament”. Sângele ăsta proaspăt e, de regulă, o rudă, un lingău, o pilă, un cumpărător cu bani, adică un nimeni care vrea la Casa Poporului și la cantină. De ce? Nu știu. Cui folosește? Nu știu. Am avut, și eu, ca omul, câțiva politicieni favoriți. I-am apreciat pentru integritate, competență, cultură și inteligență. S-au dus toți de-a berbeleacul. În schimb, citesc prin CV-uri: „prezent în 3, 4, 5 legislaturi” și mă frec la ochi. Omul ăsta, prin ale cărui vine numa’ sânge proaspăt nu curge e un stâlp al Parlamentului. Cred că nu numai eu văd asta, ci milioane de alegători.
Tot de multe ori, aceiași alegători (cărora, repet, li se cerșește votul) constată că miniștrii, șefii de comisii, șefii de deconcentrate, membrii AGA și CA sunt niște neica Nimeni, ca mielul blând care suge la două-zece oi, băgători de seamă, oameni care și-au făcut sumele în viață și, în loc să și-o trăiască, acum, că au scăpat în libertate, la 45-50 de ani, spre deosebire de noi, pulimea, mai vor o tură. Uneori, mă mir și eu ce aberații poate rosti ditamai președintele unui partid, cum și cât de greu i se strecoară niște cuvinte coerente printre măsele, alteori mă mir văzând ce măsuri aberante ia un ministru, măsuri care lasă populația fără resurse (iar cele rămase își triplează prețul) și nu de puține dăți, notez ce afacere fabuloasă a explodat pe piață, ce dezastru a lăsat în urmă. Mă întreb ale cui buzunare s-au umplut și ale cui buzunare s-au golit? Există, evident, un circuit al banilor în natură. Știu că mă repet, dar lumea vede. Mulțimea tăcută vede. Presa vede. Însă totul se pierde într-o ceață care, pe plaiurile noastre, are un singur nume: politică.
Așadar, nu trebuie să fii vreo lumină să spui, fără teama de a greși, că toată sfera politicii românești are cea mai proastă reputație în popor. Și ce constată poporul? Că, schimbând partidele între ele, ajunge la același rezultat. Una votează electoratul, alta se votează în Parlament. Toate promisiunile se topesc ca untul la soare. La umbra interesului național, albul devine negru, răul devine bine, iar greutățile vieții, o condiție a progresului. Cetățeanul se freacă la ochi, cam din patru în patru ani, și jură că va pedepsi, la următoarele alegeri, toți șmecherii care l-au mințit. Dar, vorba lui Băsescu, „nu puteți voi vota cât pot ei minți”. Iar cei care nu mint, minune dumnezeiască, dispar de pe scenă. Interesul național, macroeconomia, destinul nostru european, misiunea sfântă a poporului român, civilizația modernă, eficientizarea, prezumția de nevinovăție, lupta împotriva terorismului, respectarea acordurilor se dovedesc, de cele mai multe ori, umbrele și ascunzători pentru interese meschine, prostii gogonate, afaceri necurate, lene, corupție, relații piloase, multă șmecherie îndesată în și mai multă incompetență. Nu vreau să vă întristez, dar cam așa a arătat România modernă, de două secole. Numai că scumpa noastră patrie nu a beneficiat niciodată de o deschidere atât de mare, de o cunoaștere masivă, la nivelul individual a civilizației europene. Dacă acum 100 de ani badea Cârțan colinda Europa ca o ciudățenie din Est, dimpreună cu un tânăr sculptor venit de la capătul lumii, din Hobița, acum, între 4 și 5 milioane de români populează fiecare colțișor de Europa. Oamenii văd, înțeleg și oftează după o țară așa cum ar putea să fie România, la potențialul exact – și care țară nu e acolo în primul rând din cauza politicii. Partidele au uitat din a doua zi a alegerilor că sunt emisarii acestor cetățeni și își aranjează ploile și beneficiile. Așa că, de fiecare dată când va apărea un partid sau un candidat antisistem (real sau nu), poporul va mai trage o dată lozul. Nu contează dacă e câștigător sau nu. Poporul încearcă. Și o să încerce mereu, dacă va vedea că a fost uitat sau tratat cu dosul. Despre asta a fost vorba în turul I. Despre asta va fi vorba mereu. Nu „poporul” va fi vinovat, ci acea clasă politică care consideră că i se cuvine ei toată România. Ei și rubedeniilor. Mecanismul politic a înlocuit, aidoma lui Dănilă Prepeleac, niște boi frumoși cu o pungă goală.
Așa-i că e greu la deal cu boii mici? Dar ce spun eu „mici”? Foarte mici. Foarte, foarte, foarte mici. Microscopici. Atât de mici, că nu se văd cu ochiul liber, dar se iau la întrecere cu nanoboții strecurați în Pepsi. Sau Coca Cola, ca să fim corecți politic.
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole
