Am afirmat de nenumărate ori că nu cred în „statul paralel” și nici în „câmpul tactic”. Așa cum nu cred nici în ruptul capului în conspirațiile mondiale. După mintea mea, nu există decât două conspirații perfecte, a imbecililor și a banilor. În rest, nicio idee, niciun lider, nimeni și nimic nu poate închega atât de mulți oameni la un loc și să-i facă să funcționeze perfect, ca degetele de la o mână. Ei bine, de când cu măreții și decăzuții generali de la SRI, Coldea și Dumbravă, primesc mesaje, telefoane, iar la crâșmă sunt ironizat non-stop. „Ei, amice? Mai îndrăznești să zici ceva? Te mai încăpățânezi să susții aberația că nu există statul paralel?”
Da, mă încăpățânez, ba, mai mult, am convingerea absolută că toți cei care au impresia că văd cu ochii lor paralelul invizibil odinioară, stropit cu praf de procuratură – greșesc. Cum așa? – sunt convins că mă veți întreba și dvs. Dați-mi voie să-mi pun de o cafea, să aprind o țigară, pe balcon și ne așezăm să despicăm firul în patru.
România ultimilor 100 de ani a fost o țară cu spaima serviciilor secrete, chit că alea de dinainte de război ne par, azi, o glumă. Dar, cu siguranță, din 1947, serviciile așa-zis „secrete” au băgat spaima în populație. Nu era ins pe cuprinsul țării să nu simtă presiunea, îndoiala, nesiguranța care îl învăluiau dacă zicea un banc, mârâia la coadă, se plângea de un șef prost, cu rang mare în partid etc. Și, la drept cuvânt, Securitatea nu numai că înspăimânta, dar era și atotprezentă. Milioanele de turnători care, printre altele, se turnau și între ei, pentru că nu se cunoșteau și le era frică sunt altă dovadă a puterilor extinse ale instituției. Însă era Securitatea stat în stat? Conducea ea jocul?
Nu, era doar o unealtă. Însă, ca peste tot în România și în lume, posturile erau ocupate de oameni (unii erau neoameni, dar asta e altă tristă poveste) care și-au adus prin birouri interesele personale și rubedeniile. Au înțeles imediat de câte avantaje materiale beneficiază și, cireașa din vârful tortului, câtă frică pot provoca simplilor muritori. Despre asta a fost vorba. O instituție inutilă economic și social, dar o armă. După dezvăluirea parțială a secretelor, s-a văzut că miliardele cheltuite nu au produs nimic. Și că inșii care o compuneau nu erau niște genii, dimpotrivă. Erau proști la grămadă și foarte puternici.
Cu acest bagaj au intrat în scenă și în democrație noile servicii de securitate. Și care a fost urmarea? Avem, acum, cele mai extinse instituții, cu cei mai mulți angajați pe cap de locuitor, din lumea civilizată. Brusc, principala activitate a SRI a devenit una economică, sub umbrela apărării statului. Cine se angaja aici era un om căpătuit. Un om deasupra oricăror bănuieli și deasupra oricărui control. Din clipa în care SRI a fost scăpată în economie, prin lege, profitul imediat și baban a strălucit, ca un soare, în mințile angajaților. Nu contau capacitățile „informative”, contau banii care se puteau stoarce, fără griji, din activități de care nu dădeau socoteală nimănui. Ceea ce multora li s-a părut că se naște a fost celebrul „stat paralel”.
Iar în ceea ce privește capacitățile intelectuale și morala de la vârf, mie, unuia, mi-a fost suficient să-l aud vorbind în public pe generalul Coldea. Minte puțină, exprimare greoaie, lipsă de idei originale. O mediocritate apărată de secretul de serviciu. Nu am avut nicio secundă iluzia inteligenței superioare, tenebroase, care să înnoade și să deznoade mari secrete, planuri, conspirații. Iar azi se vede clar, groaznic de clar, că serviciile secrete sunt o sursă rapidă și intangibilă de îmbogățire. Și se mai vede ceva: că au fost împânzite de rubedenii și relații, de la frați, surori, gineri, unchi și mătuși până la veri și verișoare de spița a șaptea.
Toți, absolut toți au înțeles că joaca de-a secretele e bănoasă. Și că averea familiei trebuie crescută și protejată. Cum? Simplu. România e, de vreo trei decenii, țara jafului economic sub protecție politică. Nu trebuie să fii un geniu să înțelegi cine a furat, cine a mituit, cine a escrocat, cine a înșelat. Acționezi ușor. Dar cum? De la protecția cetățeanului s-a trecut rapid și fără scrupule la autoprotecție, la șantaj, la estorcare, tot tacâmul.
„Bine, îmi veți zice, dar asta seamănă cu Mafia.” Corect. Ăsta e celebrul „modus operandi” al Mafiei. Un clan își extinde puterea și protecția cu orice chip, pedepsind, amenințând și eliminând pe cei care nu plătesc taxa de protecție. Există corupție și jaf? Există. Toți cei care se ridică azi cu mânie proletară și își clamează nevinovăția au călcat, totuși pe bec, au priceput unde curge banul și, înțelegând cum merg lucrurile au încercat marea cu degetul: mituirea, îmbogățirea „organului”. Pentru că merge.
Mai rău, atinși de o bunăstare nici măcar visată cu o generație înainte, noii securici au ajuns la concluzia că pot elimina și pe ochi frumoși. Bunul plac, idiosincraziile sunt la fel de importante ca economia. Un singur lucru nu au îndrăznit, ăla care contează cu adevărat și care caracterizează „statul paralel”: să-și facă o politică socio-economică și ideologică proprie pe termen lung, adică să intre în jocul politic cu propria credință.
Nu. Logica profitului i-a obligat să servească întotdeauna pe cineva, fără scrupule. Trebuie să cadă un cap? O să cadă. Trebuie adus în sapă de lemn un adversar? Nu va avea nici după ce bea apă. De aceea am avut procese răsunătoare care au încheiat cariere și care s-au dovedit, după ani și ani, simple bășini puturoase. Dar mult mai puțini nevinovați decât am crede. Oho, mult mai puțini, și asta pentru că un nevinovat merge cu dreptatea lui până în pânzele albe, la CEDO. Orice, numai la CEDO, nu.
Însă voi fi întrebat cum de e posibil ca Justiția să fi marșat la așa ceva? Simplu, din nou. Serviciile și-au creat departamente de informare și execuție în domenii esențiale: magistrați, bănci, jurnaliști, politicieni. Nici ei nu sunt mai inteligenți decât restul, dar sunt foarte puternici și, din vorbe și fapte, pot face din cal măgar și din țânțar armăsar. E suficientă încrengătura de relații (de rudenie, de petreceri și de interese) să se stabilească o ciornă de plan și să se sară legea.
De aceea, zic eu, dacă ne uităm înapoi, nu vedem nimic coerent. O direcție politică, o unitate de atac și apărare, ceva, acolo, o măslină logică. Oamenii din servicii sunt oameni, precum v-am zis, și nu pot acționa toți la fel, ca o armată. Dimpotrivă, s-au organizat în bisericuțe și clanuri, sunt invidioși (vecinul are un palat cu mai multe turnulețe), sunt nesăbuiți și nu foarte inteligenți – nu am să obosesc să repet asta. Serviciile sunt viespare. Albinuțele sunt cele care muncesc pentru apărarea statului. Dar munca lor e folosită în egală măsură de trântori, că altfel nu pot să le spun, în interes propriu. Dezvăluirile din ultima perioadă, că or fi sau nu cu urmări, ne arată niște instituții capturate de clanuri. „Câmpul tactic” nu e în exterior, în lumea pe care ar dori, chipurile, s-o schimbe în bine, ci în interiorul instituției. Ea nu trebuie, cu niciun chip, să revină în serviciul public.
De aceea spun și acum, mai mult ca ieri, că nu avem nicicum un stat paralel, ci o afacere babană tot mai extinsă, sub pecetea tainei. Avem o mafie arogantă și obedientă. Șșt! Nu-i tulburați. Băieții muncesc și prosperă! Dacă mai vrem un strop de normalitate, ar trebui să intrăm cu toții, de mâine, în servicii. Cum se zicea, hazliu, pe vremea mea: să-i surpăm din interior. Apoi, Dumnezeu cu mila.
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole
