Am să citez câteva fragmente din ea, ca să ajung acolo unde-i e greu voinicului: la realitatea din zilele noastre. «Baliverna era o clădire enormă de cărămidă, cam lugubră, construită în veacul al optsprezecelea, afară din oraș, de către călugării Sfântului Celsus. […] Apucând vârful lăncii, mă aburcai pe ea cu toată greutatea.
Dar aceasta cedă, frângându-se. Din fericire, mă aflam la numai doi metri de sol. Încercai, zadarnic, să mă țin cu cealaltă mână. Îmi pierdui echilibrul, sării îndărăt și căzui în picioare, teafăr și nevătămat, deși încasasem un șoc serios. Bara de fier frântă mă urmă.
Aproape instantaneu, după bara de fier se mai desprinse una, mai lungă, care suia vertical din centrul evantaiului până la un soi de consolă aflată deasupra.
Era pesemne un soi de proptea pusă ca petec. Pierzându-și astfel sprijinul, consola – închipuiți-vă o lespede de piatră lată cât trei cărămizi – cedă și ea, fără să pice însă; rămase acolo, hâită, jumătate înlăuntru și jumătate în afară. […] Consola susținea un drug vechi, înalt de circa un metru și jumătate, care ajuta la rându-i la sprijinirea unui soi de balcon […]. Drugul fusese încastrat pur și simplu între cele două proeminențe, nu fixat în zid.
Odată deplasată consola, după două-trei secunde drugul se aplecă în afară și abia avui vreme să fac un salt îndărăt ca să nu-mi cadă în cap. Se izbi de pământ cu o bufnitură.[…] mă îndepărtai de zid spre grupul însoțitorilor mei, aflat la circa treizeci de metri distanță. Aceștia ședeau în picioare, întorși tuspatru către mine; dar nu pe mine mă priveau.
Cu o expresie pe care n-am s-o uit niciodată, aținteau zidul, mult deasupra capului meu. Iar cumnatu-meu țipă deodată: „Dumnezeule, privește! privește!” […] Deasupra balconașului, doar ceva mai la dreapta, zidul cel gros, compact și regulat în punctul ăla, se umfla. Închipuiți-vă o stofă întinsă, împunsă dindărăt de un unghi drept.
Mai întâi a fost o ușoară cutremurare șerpuind pe perete în sus; apoi apăru o cocoașă lungă și îngustă; după care cărămizile se dislocară, descleștându-și dinții putrezi; și printre șiroaie de praf în avalanșe se căscă o crăpătură întunecată.» Iertare pentru lungul citat, însă nu cred că ați fi văzut în imaginație, efectul de domino distructiv.
Și, ați ghicit, impozanta clădire a Balivernei avea să se prăbușească și să se facă praf. Tot dezastrul a pornit de la o nevinovată și nefolositoare bară de fier ruginită. Însă efectul de domino e și catastrofal, și ridicol. De multe ori povestirea lui Buzzati este evocată pentru a accentua fragilitatea și găunoșenia unor instituții sau civilizații.
Ele există și strălucesc pentru că nimeni nu le încearcă trăinicia, dimpotrivă, sunt ajutate să stea în picioare prin nenumărate proptele, convenții, minciuni, ipocrizii. Nu e deloc imposibil ca, la începuturi, Baliverna să fi fost cu adevărat o clădire inovativă, trainică, impunătoare. Doar că trecerea timpului a șubrezit-o, a ruinat-o, a lăsat-o de izbeliște. Însă coaja a rămas. Pentru salvarea aparențelor, nimeni nu o atinge, nimeni nu îi calcă pragul. În locul castelului de odinioară a rămas un castel din cărți de joc.
Când mă uit în jur, la haosul și gălăgia înconjurătoare, la disperarea politicienilor care nu mai știu ce să promită, ce măsuri să ia, la prăbușirea piețelor mondiale, la năuceala cetățenilor, la răcnetele unor dezaxați care invocă zeii și Dumnezeii Apocalipsei, încep să mă tem că lumea noastră, civilizația noastră, modul nostru de trai se apropie de sfârșit. Departe de mine să afirm vreodată, oricând, oriunde, că democrația nu e bună.
Dacă mai putem să deschidem gura și dacă mai putem privi în cele patru zări și dacă mai putem protesta fără bocanci în gură, asta numai în regimuri democratice se poate. Însă, concomitent, mimarea democrației, ascunderea unor mari vinovății, hoții, crime și abuzuri după faldurile ei, în numele celebrei prezumții, au adus-o în momentul actual, în care e o rușine publică. Cine îndrăznește să mai vorbească de democrație s-ar putea trezi cu o bâtă peste cap.
Atâta dezmăț, atâta falsitate, atâta nepăsare, incompetență au fost rulate în numele ei, că, biata de ea, a ajuns mai rău ca parașuta cartierului. Dar cum s-a ajuns aici? Pe nesimțite, cu proptele, cu pile, cu intervenții, cu nepotisme, cu afaceri obscure. Prin amendarea oricărui principiu clar, imuabil, care a început să se clatine ca o măsea stricată.
Dar cel mai rău și mai rău a fost când tocmai cetățeanul, contribuabilul a fost scos din schemă. Încet, încet, atleții „democrației” au ajuns să fie singurii profitori, ca niște proxeneți care-și etalează marfa de proaspătă.
Nu extremele avansează, nu iraționalul crește, ci normalitatea, bunul simț, echilibrul se contractă, consumate din interior de mii și mii de paraziți, idei aberante, inițiative impopulare, lozinci absurde, interese de grup. Partea sumbră e nu că apar la scenă deschisă tot soiul de nechemați cu limbă de lemn, ci faptul că dispar tocmai cei capabili, rapizi, logici, îndrăzneți. Lumea noastră măruntă are, în continuare, nevoie de lideri, de idei grozave, de direcții raționale.
Însă, dacă ele lipsesc, dacă se bâlbâie, dacă neagă seara ce declară dimineața, lumea întoarce privirea către cei mai hotărâți, chiar dacă hotărârea aia duce într-o fundătură. Ce se întâmplă în jurul nostru consfințește această lentă alunecare a bunelor principii democratice, în care fiecare ins are câteva drepturi fundamentale, spre zona puterii incontrolabile și a deciziilor inatacabile. Gura protestatarilor este imediat închisă. Cu cât protestele sunt mai mari, cu atât propaganda le acoperă cu o rușinare de povestit nepoților.
Din păcate, odată cu democrația cea cu onoarea nereperată, se îndepărtează de noi și adevărul. Dacă ți-e foame, greșești profund, ți se pare doar că ți-e foame. Dacă te doare ceva, gândurile pozitive te vor vindeca. Dacă ești sărac, la ce-ți trebuie bani? Și dacă ți-e frică de ziua de mâine, sigur niște emisiuni de divertisment te vor face s-o uiți.
Iată, o inițiativă războinică a paralizat energetic o lume și a băgat în ceață mai multe state. S-a mai întâmplat în istorie, dar vremurile erau de altă natură. Nici mecanisme, nici putere. Se pare că ne întoarcem de unde am plecat.
A fost frumos, dar de acum încolo trageți în aer în piept și înghițiți în sec.
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole
