După multă vreme, în care s-a pensat, și-a tras pieile, s-a vopsit, s-a închis în turnulețul de fildeș ori s-a îmbrăcat cu haine mai strâmte, regele Fotbal s-a întors cu fața către popor. A îmbătrânit natural, nu s-a mai prefăcut a fi un adolescent cănit și – de să vezi? – arată mult mai bine.
Dar cel mai frumos lucru e că lumea l-a recunoscut, în sfârșit, după ce se plictisise de atâta etichetă, scrobeală și falsitate. Regele Fotbal s-a întors acolo unde îi era locul, printre oameni. Iar publicul s-a încălzit, la propriu și la figurat pentru că, în sfârșit, a văzut lucrul după care a tânjit atâția ani: fotbal cu goluri și cu pasiune. Scriu rândurile astea după partida dintre Italia și Croația.
Nu sunt vreun tactician, politician, psiholog ori alt soi de terchea-berchea, dar vă spun curat. De multă vreme nu am mai văzut niște bărbați în toată firea, cu casă, mașină, gagică și ceas la scară, să plângă în hohote, întinși pe gazon. Deși meciul a fost egal, acolo plângeau de se zguduia tricoul pe ei și învinși, și învingători.
28 noiembrie - Profit Financial.forum
Prințișorii bogătași uitaseră, bine sfătuiți de rege, să sunt niște răsfățați ai sorții și și-au dat sufletul pe teren. Și abia atunci când joci dincolo de calcule, de strategii, de mișculații, prostimea (iertare, publicul, Măria sa, publicul) intră în joc și îi crede. Și ia parte la suferință ori la triumf.
Dar nu e o excepție. Nu are rost să vă spun (iertați-mă, doamnelor, vorbeam cu tabăra cealaltă) că ediția din acest an a Campionatului European e total diferită de multe altele anterioare. Acum, bătăliile pe viață și pe moarte s-au dat non-stop. Autogoluri fabuloase, goluri în ultimul minut de după ultimul minut, răsturnări de scor și goluri căcălău (esența fotbalului), toate astea l-au făcut pe ponositul și sclivisitul rege să strălucească din nou, să încălzească inimile copiilor și bătrânilor.
E frumos, nu știu ce va fi mai departe, habar n-am dacă România va merge în optimi. Pot să spun atât, cât mă pricep. Niște băieți modești (ca posibilități) s-au autodepășit și au jucat, în loc să se bage cu fundul în poartă. Și gata cu ai noștri, că sunt superstițios. De câte ori ne împăunăm cu ceva, vine și dușul rece.
Acum, să ne întoarcem la public. Pentru că nu există rege fără supuși. Dacă excludem câteva incidente minore și naturale (pentru că violența e naturală, dar numai cât un vârf de sare), publicul a fost la înălțime. Nu am să vorbesc de suporterii britanici, care, îmbibați cu bere, cântă până vine portarul (stadionului) să îi scoată din tribune. Aia e la ordinea zilei. Dar publicul, în general, a reacționat la transformarea din teren și a dus-o mai departe, la orașe și sate. Suporteri care au semnat pace și s-au înfrățit pe străzi și în localuri cu suporterii adversarului eu nu am mai văzut.
Toată rivalitatea se rezolvă pe teren, pe urmă vine petrecerea. Probabil că frumusețea spectacolului a îmblânzit inimi și a pilit caractere. În definitiv, e un spectacol. E bucurie, poate cu lacrimi, dar e bucurie: 90 de minute de visare, îndârjire, speranță, iubire revoltă, dezamăgire. I-ați văzut cântându-și imnul? Eu i-am văzut și mi s-a pus un nod în gât.
Într-un cuvânt, atât jucătorii cât și publicul au simțit că trăiesc. Iar eu am văzut ceva ce nu am crezut că o să văd vreodată: o Europă a națiunilor.
Ei, și aici vine partea mai puțin veselă. Spre deosebire de suveran, prințesa Europa nu răspunde „prezent”. Vreau să fiu bine înțeles. Nu răspunde „prezent” numai din când în când, când i se năzare. Spre deosebire de domnul rege, care nu poate trăi fără supuși, duduia prințesă crede că e posibil. Că, închisă într-un palat de cleștar, decide cu de la sine putere cum vor trăi, vor prospera sau vor da faliment supușii.
Ca orice persoană care rupe legăturile cu realitatea, ea începe să întrezărească (și vede aievea) o realitate paralelă, una feerică, în mintea ei, dar distopică pentru mulți alții. Aidoma „prețioaselor ridicole” ale lui Molière, vorbește din vârful buzelor și, de multe ori, vorbește gura fără ea. Iar la porțile palatului se pune de-o revoluție. Nu o condamnați prea repede, prințesa ne vrea binele. Doar că acest bine nu coincide cu ceea ce văd națiunile conlocuitoare. Nu uitați: trăim acum într-o Europă a națiunilor, adică a diferențelor dintre obiceiuri, tradiții, religii, psihologie și climă. Proiectul european de acum 70 de ani avea în vedere acest conglomerat de națiuni cu un scop precis: pacea și prosperitatea națiunilor.
Continentul nostru fusese, probabil, teritoriul cel mai sfârtecat de războaie. Deci problema se punea cum să împăcăm atâtea capre cu atâtea verze. Că nu e ușor. Dar unde-i soare e și nor. Ca întotdeauna, când e vorba de putere și distribuție, își fac apariția interesele personale sau de grup. Nu am să cad în teoria conspirației, am să spun doar atât: atât în Parlamentul european, cât și în structurile birocratice, au pătruns mulți proști, mulți incompetenți, mulți narcisiști, multe muhaiele. Ei sunt cei care își impun puncte de vedere, uneori ridicole, alteori tragice.
Vreți ceva ridicol? Dopu’ la sticlă. Chestia cu legatul dopului de sticlă e ca legarea iobagilor de pământ, din vremea lui Mihai Viteazul. Eu nu am văzut niciodată peturi aruncate prin natură, fără dop. Pentru că scopul dopului e să țină lichidul înăuntru, că are sau n-are legăturică inovativă. Doar tâmpit să fii să arunci dopul. De aia, toate deșeurile de plastic erau aruncate cu dop. Unde e ridicolul? Toate firmele de îmbuteliere au cumpărat utilaje care să îndeplinească noua cerință „ecologică”. Ce a urmat? Scumpirea produselor. Frumoasă lovitură!
Vreți ceva nițeluș tragic? Prețul la energie. Nu știu cine a decis unificarea energetică europeană, dar ori a fost un dobitoc sinistru, ori un trădător și mai sinistru. Nu are rost să explic cum energia ieftină, cea hidro și atomică, a ieșit din joc în multe state care, acum, își smulg părul din cap. Dar trebuie să spun că a umflat conturile energiei „verzi”, a crescut fulminant prețurile de producție, iar economia europeană a pierdut un tempo. Fundamental, mai ales în lumea de azi. Toate celelalte continente, având o populație de zece ori mai mare și un teritoriu la fel de întins pufăie carbon și scot fum, iar Europa golește corabia găurită cu găletușa. Industrial, prințesa încă admiră peisajul din caleașcă.
Și cum a decis prințesa noastră să trateze bobul de mazăre care o împiedică să doarmă în puf? Cu multă ideologie, deprinsă de la un tip adormit pe tărâm rusesc, unu’ Stalin: „Cine nu e cu noi e împotriva noastră.”
Dragă prințesă, noi promitem să nu te mai tulburăm, da’ fă bine și trezește-te, că vine scadența! Fugi după rege, că te învață el ce să faci!
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole
