România trece acum printr-o astfel de perioadă. Deficit, datorie, ajustări, tăieri — termeni tehnici care, repetați zilnic, devin aproape banali, ca un zumzet de fond. Dar sub acest zgomot constant se ascunde întrebarea pe care nimeni nu vrea s-o rostească direct: când se rupe, cu adevărat, echilibrul?
La început, dezechilibrul fiscal seamănă cu o ușoară înclinație a unei bărci. Te uiți în jur, vezi că n-ai luat apă, și-ți spui că e încă navigabilă. Apoi începi să observi că statul se împrumută tot mai des și tot mai scump doar ca să-și plătească funcționarea de bază. Sub povara creditelor, în carena bărcii apar fisuri din ce în ce mai mari, barca începe să ia apă și riscă să se scufunde în abis. Încă nu e o tragedie, dar devine o criză în regulă care cere intervenție rapidă. Datoria publică urcă, dobânzile apasă, iar investițiile — acele fundații ale creșterii de mâine — sunt primele sacrificate pe altarul prezentului. Așa se instalează, discret, dependența de împrumut: o liniște aparentă cumpărată cu o vulnerabilitate reală.
Dar piața simte înainte să se vadă. Piețele financiare sunt ca animalele de pădure: nu le auzi, dar simt primele schimbarea vremii. Când riscul perceput crește, costurile de finanțare se ridică. Când finanțarea devine incertă, guvernele intră în panică. Și când guvernele intră în panică, taie exact ce nu ar trebui. Nu cifrele, ci încrederea este primul lucru care se evaporă.
Iar criza fiscală nu rămâne niciodată în fișiere Excel și slide-ri de PowerPoint. Ea se prelinge în economie ca o infiltrație invizibilă în zidurile unei case: la început nu vezi nimic, apoi apar igrasia, crăpăturile și, în final, mucegaiul. Firmele devin prudente, băncile devin selective, consumatorii devin atenți. Investițiile scad, moneda se clatină, inflația mușcă din buzunare. Iar dacă statul răspunde cu noi taxe, atunci mediul privat își pune și mai mult mâinile în sân.
Așa începe încetinirea — nu spectaculos, ci printr-o acumulare de mici renunțări. Cine uită 2009 riscă să repete lecția. Atunci, deficitul care părea „gestionabil” s-a transformat peste noapte într-o criză în toată regula, cu austeritate și supraveghere internațională. Exemplele Greciei, Turciei, Argentinei arată același tipar: criza nu pornește când datoria e prea mare, ci când datoria devine necredibilă.
În România, statul calcă apăsat pe o muchie subțire. Deficitul s-a umflat în timp ce economia dă semne de oboseală. Veniturile fiscale rămân printre cele mai mici din UE. Datoria publică se apropie de praguri care, deși nu sunt periculoase în absolut, devin îngrijorătoare pentru un stat care colectează puțin, dar promite mult. Inflația persistă, finanțarea este scumpă, investițiile private încetinesc, consumul s-a redus simțitor iar politica fiscală arată mai mult ca un exercițiu de improvizație bugetară decât ca o strategie.
Și atunci, când se rupe echilibrul? Răspunsul este mai simplu decât pare: Echilibrul nu se rupe când deficitul crește, ci când încrederea scade. Când investitorii nu mai cred în guvern, când antreprenorii nu mai cred în predictibilitate, când cetățenii nu mai cred în monedă. De acolo, totul se rostogolește: lent la început, cu viteză apoi.
România nu a ajuns în acel punct. Încă. Dar direcția actuală seamănă prea mult cu scenariile din care alții au ieșit plătind un preț mare. O criză fiscal-bugetară devine o reală criză economică în clipa în care statul își pierde credibilitatea. Corectarea este încă posibilă — cu luciditate politică, cu reforme reale, nu cosmetice, cu priorități bugetare asumate și nu negociate pe marginea algoritmului de supraviețuire a unei coaliții contra naturii.
Echilibrul se rupe atunci când statul nu mai este crezut. De acolo, nicio cifră nu mai poate repara fisura.
Daniel Apostol este editorialist, analist economic și expert în politici publice, prim-vicepreședinte ASPES
