Eram undeva la țară, la nunta unui prieten, și tocmai intraserăm în curtea bisericii pentru cununia religioasă. Popa ne-a ieșit în față, cu cădelnița bălăngănindu-i-se în mână. Eu mă retrăsesem sub un copac, la umbră, și fumam, când din alai s-a desprins socrul mare și a fugit spre mine cu o sclipire de panică în ochi.
- Acoperă-mă repede, mi-a zis, și s-a ascuns în spatele meu.
Popa a condus nuntașii spre biserică, mânându-i de la spate cu cădelnița, ca pe oi. În timp ce clătina găletușa fumegândă, l-a săgetat cu privirea, peste umăr, pe tatăl mirelui. După câteva secunde, când curtea bisericii se golise, am auzit glasul socrului:
- Fir-ați ai dracu' să fiți, cu tot neamul vostru! Doamne, iartă-mă, că sunt și în curtea bisericii!
Eram nedumerit și mi se citea asta pe față. Mi-a explicat:
- Popii aduc ghinion când îi vezi și singurul leac ca să nu ai necazuri după asta e să te scarpini puțin la... ouă. Scarpină-te și tu, că dai de belea!
Era foarte convins de ce spunea. M-am întors cu spatele, ca și cum aș fi urinat pe copac, și m-am scărpinat o secundă prin blugi. Seara, la masă, am agățat o verișoară a miresei.
Au trecut zece ani de atunci și nu l-am mai văzut pe socrul mare. Am păstrat, însă, printr-o alchimie ciudată, superstiția cu popii. Nu fac șapte pași în urmă dacă îmi taie calea o pisică, nu mă tem să mă întorc din drum dacă am uitat ceva și nu mă sperie zilele de marți, 13, însă dacă zăresc un popă, chiar și pe cel mai aglomerat bulevard, trebuie să găsesc o modalitate să-mi ating blugii în zona sensibilă. Ideea e că trebuie să rezolvi problema rapid. Din momentul în care l-ai văzut pe popă și până te scarpini, ești total neprotejat și ți se poate întâmpla orice nenorocire. E ca și cum ai adormi pe calea ferată; oricând poate să treacă un tren.
Uneori mi se pare o tâmpenie și mă gândesc să renunț la gest, așa cum unii iau în calcul să se lase de fumat. Dar de fiecare dată nu trece mult și aflu că popii vor să facă o catedrală cât Casa Poporului din banii poporului, că popii vor ca oamenii să se căsătorească virgini și multe alte idei care îmi amintesc de Inchiziție. Și atunci mi se pare obligatoriu să mă apăr în felul meu de încuiații ăștia cu rochii negre, care aduc cu ei un aer întunecat de Ev Mediu.
Când am cunoscut-o pe Raluca mă păzeam deja de patru ani de belelele pe care le aduc popii. Ne plimbam mult pe jos și în drumurile noastre ne întâlneam uneori cu câte unul, mergând grăbit, cu pași mari, și privind lacom în jur. La început rămâneam puțin în urma Ralucăi sau îi arătam un porumbel pe un acoperiș, ca să mă pot scărpina fără să mă vadă, însă după o vreme s-a prins că e ceva necurat. A trebuit să-i povestesc superstiția mea și a râs, mi-a explicat că e o prostie și m-a rugat să termin cu povestea asta, pentru că altfel voi fi nevoit să mă plimb singur. Următorii doi popi a stat cu ochii pe mine. Am făcut câțiva pași, dar în minte îmi veneau tot felul de nenorociri în cazul în care nu îmi luam măsuri de precauție, inclusiv că ne despărțim. Și pentru binele meu, pentru binele nostru și al relației noastre, m-am întors puțin și mi-am scărpinat pantalonii o fracțiune de secundă. S-a supărat foarte tare și, chiar dacă nici ea nu respectă deloc popii sau Biserica, mi-a reproșat că și eu vin din Evul Mediu cu astfel de superstiții obscure.
După încă un an m-am lăsat de fumat, dar la faza cu popii tot n-am reușit să renunț. Printr-o înțelegere tacită, Raluca mi-a tolerat obiceiul, însă, de fiecare dată când dăm de un popă, se uită în altă parte, se înroșește puțin, dar nu zice nimic. Rămâne în urmă sau analizează o vitrină. Câteodată îl vede ea prima pe popă și atunci, brusc, nu mă mai ține de mână, știind ce urmează. Dar nu m-a mai certat și n-am mai discutat niciodată pe tema asta. Practic, subiectul a devenit tabu pentru noi. Între timp am ajuns să cred sincer că popii aduc necazuri, așa, prefăcuți și lacomi, cu rochiile lor negre și sinistre, mirosind a colivă și lumânări.
CITEȘTE ȘI Prințul are mereu mâinile calde De o vreme, însă, simt că nu mă mai pot lupta singur cu ei. Au devenit din ce în ce mai răi, mai agresivi și mai intoleranți. Vin cu fel de fel de idei și se transformă într-un fel de inchizitori cu Mercedes. Acum câteva săptămâni, când credincioșii se bucurau de miracolul nașterii lui Iisus, iar necredincioșii erau fericiți doar pentru că a venit Crăciunul și au câteva zile libere, când și unii, și alții, își promiteau să devină mai buni, Biserica a vrut să ne mai arate o dată cât de puțin s-a schimbat în ultimii 2.000 de ani. Parohiile din țară au început să strângă semnături ca să schimbe Constituția. Popii vor să se scrie clar: căsătoria e doar între un bărbat și o femeie, nu ca acum, când "familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți". Bărbații în rochii se tem că termenul "soți" este prea vag și le-ar putea lăsa homosexualilor loc de măritiș sau, mă rog, însurătoare.
N-ar fi mai bine, dacă tot îi macină grija familiei, să bântuie noaptea din cârciumă-n cârciumă și să le smulgă sticla de la gură taților alcoolici, care-și bat copiii și nevestele? Ar putea să pândească puștii care fumează și să le arunce țigările la tomberon, să adune câinii vagabonzi de pe străzi sau să facă petiții și să strângă bani pentru copiii străzii, abandonați sau rămași fără familie. N-ar fi mai aproape de Dumnezeu dacă ar bate curțile săracilor și i-ar convinge să-și lase copiii la școală și dacă i-ar încuraja pe enoriașii mai înstăriți să-i ajute cu bani?
Cei care propovăduiesc prin biserici pacea, liniștea și iertarea nu înțeleg că, dacă toți suntem egali în fața lui Dumnezeu, atunci ar trebui să fim egali și unii în fața altora. Ei, care spun că toate sunt trecătoare și că singurele comori după care ar trebui să alergi sunt cele sufletești, aleg din Biblie doar ce le convine. Nu fug deloc de bogăție și nu se tem că acumulând avere vor intra în împărăția cerurilor maI greu decât o cămilă prin urechile acului, așa cum spune Scriptura. Când te gândești la cele șapte păcate, te întrebi dacă nu cumva cineva a făcut o glumă și le-a redat, în linii mari, trăsăturile definitorii: mândria, iubirea de arginți, lăcomia pântecelui, trândâvia, mânia... Ar mai fi desfrânarea și invidia, dar nu toți preoții sunt "perfecți".
Pe lângă toate astea, ca o bomboană pe colivă, tronează intoleranța. Exact ca minerii din anii '90, care îi luau la bâte în Piața Universității pe bărboși, pletoși și ochelariști, pentru că nu semănau cu ei, exact ca Inchiziția, care-i trimitea direct pe rug pe toți cei pe care nu reușea să-i înțeleagă, Biserica și-a găsit ținta: homosexualii. Bărbații în rochii nu s-au legat cu lanțuri de biserici când Ceaușescu a intrat cu buldozerele în ele, nici n-au fugit îngroziți în munți să-și sape chilii în stâncă atunci când comuniștii s-au pornit să-l alunge pe Dumnezeu din casele oamenilor. Au rămas la post, mulți dintre ei au turnat cât au putut și au făcut bani - o parte de la stat, cealaltă parte de la oameni, de la cei pe care-i turnau la Securitate. Bineînțeles că au fost și printre ei unii, mult prea puțini, care n-au făcut toate astea, iar aceia au ajuns fie pușcăriași, fie săraci, fie șomeri, fie călugări, fie sfinți, fie toate la un loc.
În anii '80, cel mai bogat om dintr-o comună nu era nici primarul, nici secretarul de partid, nici doctorul, ci slujitorul lui Dumnezeu. După '90, popii s-au adaptat la noua lume, iar Biserica a devenit agent electoral pentru partidele care s-au succedat la putere. Singurii bărbați care îndrăznesc să poarte rochii pe stradă, în afară de homosexualii de la parada gay, se tem oare de concurență? Tocmai ei, cei care ar trebui să știe că sufletul contează și că nu te definește ce ai sub rochie.
Dacă m-aș duce vreodată la spovedanie, i-aș spune popii că păcătuiesc și nu mă căiesc pentru asta: urăsc mizeria de pe stradă, urăsc chelnerii nesimțiți, taximetriștii care fumează în mașină, șoferii care nu semnalizează, smartphone-urile care se descarcă prea repede, câinele vecinului care latră prea mult, oamenii care își bat sau abandonează copiii, primarii care fură, guvernele care nu construiesc autostrăzi, politicienii care nu-și dau niciodată demisia de onoare și multe altele. Dar căsătoria homosexualilor, indiferent dacă e cu nuntă, cu dar, cu furat mireasa sau cu jucat bradul, nu intră în Top 1.000.000 de lucruri care mă deranjează.
Dacă vor veni la mine cu "referendumul", mai întâi o să mă scarpin puțin, ca să înlătur ghinionul, și apoi o să le povestesc ce mi s-a întâmplat în vară, când am fost la un târg de produse tradiționale din Agronomie, unde au pește proaspăt la grătar. Sunt acolo niște mese de lemn, sub copaci, unde poți să mănânci peștele. Odată am stat la coadă lângă CTP, care era îmbrăcat într-un trening jerpelit și a cumpărat câțiva pești mici, prăjiți, pentru care a plătit vreo șapte lei.
Nu mai trecusem de ceva vreme pe-acolo și aveam atât de multă poftă de pește în ziua aia, încât am cumpărat două borșuri, un biban de mare, un calcan și o dorada. De obicei, încerc să mănânc peștele cu furculița, pentru că mă îngrozește să mă murdăresc pe mâini de mâncare. Mi se pare că-mi miros degetele câteva zile și am impresia că transmit mirosul și volanului, cărților pe care le citesc, laptopului sau telefonului mobil. Am în mașină câteva pachete cu șervețele umede și câteva geluri de spălat pe mâini. Atât de mult mă oripilează urmele mâncării pe mâini încât odată, la o terasă, n-am vrut să-i dau mobilul copilului unui prieten, care voia să se joace cu el, pentru că mi se păruse că nu s-a spălat suficient după ce a mâncat pizza. Motiv pentru care copilul s-a supărat, a început să urle, ne-a stricat seara și am plecat cu toții acasă.
În ziua aia, însă, îmi era atât de foame, încât că am lăsat deoparte furculița de plastic și mi-am băgat mâinile până la cot în pește. Mă așezasem strategic, cu spatele la oameni, ca să nu mă vadă nimeni cum devorez ca un animal. Țineam telefonul pe masă și am rugat-o pe Raluca să-l pună în geanta ei. Uitasem gelurile de mâini în mașină și știam că n-o să mă mai ating de mobil până nu mă curăț bine vreo jumătate de oră. Am mâncat așa, fără să spun nimic, ciorbele, calcanul și bibanul. Mai aveam o jumătate de dorada, când am văzut-o pe Raluca cum privește peste umărul meu și zâmbește. Apoi s-a uitat la mâinile mele împănate cu grăsime de pește și a început să râdă. M-am mirat, pentru că știam că nu-i place să mănânc cu mâna, dar și mai mult îi displac ifosele mele de după masă, când consum două pachete de șervețele umede și mi se pare că miros în continuare a pește. Nici n-am apucat bine întorc capul că l-am și văzut cu coada ochiului: din spatele meu venea cu o tavă de pește un ditamai popa. Am intrat în panică. Era un popă mare, gras, un crap de popă cu barbă argintie, burdihan și ochi lacomi. Dacă ar fi fost un preoțel mic și slab, timid și plin de coșuri, poate că aș fi făcut o excepție și m-aș fi făcut că uit de superstiție sau aș fi amânat scărpinatul cu o jumătate de oră. Dar ăsta era un popă de colecție, un popă de pus în ramă.
Raluca se tot uita la mâinile mele murdare până la cot, apoi la popă, apoi la blugii mei vișinii Diesel, pe care am dat o căruță de bani. A început să râdă și, după cinci ani de tăcere pe tema asta, mi-a zis în față limpede, cu vocea pe care o folosește doar când dă știrile la radio:
- Ia să te văd cum te scarpini acum.
N-am știut ce să mai fac. Sunt momente în viață în care, ajuns în situații limită, mintea ți se blochează și rămâi, practic, fără nicio apărare. Eram neputincios și neînarmat în fața sorții ca un amant despuiat pe care soțul îl prinde în pat cu nevasta. Probabil că Raluca a văzut în ochii mei atâta jale, atâta panică și atâtea sentimente contradictorii, încât i s-a făcut milă de mine:
- Uite, ia asta, mi-a zis blând, ca unui retardat, și mi-a dat furculița de plastic nefolosită, care strălucea de curățenie.
