Am aflat de la cel mai înalt nivel că e mai importantă intrarea în zona euro decât în spațiul Schengen. Eu cred că adoptarea monedei unice europene trebuie să constituie, într-adevăr, un deziderat de prim rang, dar ne-o permitem doar pe seama îndeplinirii indicatorilor de convergență nominală, fără a ține cont și de convergența reală?
Dacă luăm în considerație faptul că românii au o mentalitate inferioară celei a europenilor din zona euro, și că am fost integrați forțat în Uniune, ca să se “repare” cu emigrația incapacitatea managerială a clasei politice, e limpede că avem nevoie de convergența reală, iar cei ce pledează pentru trecerea la euro, indiferent de condiții, se pare că servesc mai mult intereselor liderilor UE.
Sigur că – indiferent de îndemn – pătrunderea în euroland nici nu va fi posibilă, dar simplul fapt că aceia ce conduc România o susțin, vădește o atitudine ce nu prea se coroborează cu interesul național.
Iar cel mai bun exemplu ce arată ce se poate întâmpla când intri nepregătit în eurozonă e dat de Slovacia, ca să nu existe dubii că vântur o idee expirată.
Motiv pentru care, eu cel puțin, nu mai nicio umbră de îndoială că monarhia este cea mai bună opțiune de a formata clasa politică. Un rege se “hrănește” din echidistanță, pe când conducătorii de alt tip se vede că, într-un fel sau altul, sunt tributari cuiva.
Haideți însă să detaliem problematica în plan european ca să se vadă clar că, în anumite momente, e bine să nu deschizi gura.
Polonia nu se ferește să-și vânture independența prin fața unei Comisii Europene controlate de Germania, iar Ungaria nu se sfiește să spună că nu depinde de fondurile UE. Mai lipsește să vină Cehia și să afirme că deși-i un stat mic, cu influență decizională redusă, e foarte important modul în care participă la diviziunea europeană a muncii.
De ce ar face acest lucru Republica Cehă? Fiindcă e la fel de nemulțumită ca Marea Britanie că politicienii europeni nu rezonează la adevăratele probleme ale pieței unice și conservă corupția.
În fine, “micuța” Cehie, după cum ziceam, joacă un rol nodal la nivelul unei politicii comunitare ce se raportează la costurile reduse ale economiei acestei țări, dar și la aportul tehnologic al Regatului Unit. Însă, cum politicienii care conduc se opun reformării clasei lor, se ajunge în situația ca diviziunea muncii din UE să cadă în plan secund, ca nu cumva să se slăbească puterea de negociere cu Marea Britanie în curs de a părăsi Uniunea Europeană și să nu se “prevaleze” orice țară mică de posibilitatea de a abandona Uniunea.
Și, din păcate, atunci când politicul dictează economicului ca-n comunism, fără a se acorda atenția cuvenită diviziunii muncii, avansul de productivitate cu care a intrat o economie matură în spațiul european riscă să se risipească, urmează măsuri restrictive (nu numai fiscale), iar poporul “exploatat” începe să crâcnească la acordarea de fonduri europene din impozitele plătite de el. Mai ales că prin astfel de finanțări nici nu s-a tranșat chestiunea de a deveni colonii statele “ajutate”. Dimpotrivă, nimeni nu îi poate impune unui membru UE ce dorește să o părăsească și nu face parte din zona euro să nu-și facă legislația în așa fel încât să participe la diviziunea europeană a muncii la prețuri de transfer mai mari.
În contextul prezentat, oare ce viziune poate avea cineva din România care spune că e de preferat adoptarea euro, în orice situație?! Iată de ce afirm că a ratat marea “oportunitate” de a tăcea.
Dar nu vreau să închei articolul aici, ci să lărgesc perspectiva prin a spune că puțini și-au dat seama că miza ridicării Cortinei de Fier de către Gorbaciov – cu glasnost (transparență) și perestroika (restructurare) puse pe tapet – a fost globalizarea. Deci pentru a uniformiza lumea era necesară “liberalizarea” zonelor de influență.
După care unii s-au dus spre americani, și, subsecvent, către Uniunea Europeană, iar alții spre Rusia, care, reiterez, și-a dat mâna cu Statele Unite pentru globalizare.
Că aceasta din urmă conservă, în prezent, sclavia în favoarea unor caste ce moștenesc privilegii ca în feudalism, în loc să asistăm la circulația elitelor ca-n societățile capitaliste autentice, constituie un alt subiect. Remarcabil este că sunt țări care și-au dat seama că cel mai bine merg doar pe mâna lor și e util de văzut ce poziție va avea Cehia, care dă “greutate” grupului de la Vișegrad prin contribuția la diviziunea europeană a muncii.
România pare să-și fi întors privirea către această problematică, dar nu îmi e foarte clar dacă a înțeles-o complet. Ar vrea să schimbe optica și pe cei ce au “călăuzit-o” până acum, dar nu are un plan complet. Fiindcă dacă n-ar exista încă o nebuloasă, atunci ar începe formatarea clasei politice, cu sau fără ajutorul monarhiei, care are, însă, marele avantaj – subliniez – că nu poate fi bănuită de discreționarism, ci e fair, precum etalonul aur.
