Poți construi un grajd fie cu vinclu, ruleta și bolobocul sau îl poți face după ureche. Evident că prima metodă ar putea dura mai mult și s-ar putea dovedi mai costisitoare, ceea ce ar putea nemulțumi vitele, care vor să se-ncălzească cât mai rapid. Dezavantajul construitului “după ureche” e că la final, dacă nu se prăbușește din prima, vei fi nevoit să mai bați un bulumac, doi, de sprijin, acolo unde ți se pare că grajdul o ia la vale. Și probabil că același lucru îl vei face periodic, după o ploaie mai torențială sau o ninsoare mai consistentă. Asta până când, în cele din urmă, inevitabilul se va produce și grajdul se va prăbuși peste vitele resemnate, care probabil că s-au săturat și ele de atâta bocănit.
Acest lucru se-ntâmplă în prezent cu “liberalizarea” pieței de energie. Scopul liberalizării unei piețe excesiv reglementate este întotdeauna promovarea concurenței între furnizori în vederea ajungerii, pe termen lung, la cel mai avantajos preț pentru consumatori, și anume prețul marginal de la care costul atragerii unui nou client devine superior beneficiilor aduse de facturarea acestuia. Acest preț este evident variabil în timp, fiind rezultatului raportului dintre cerere și ofertă și al altor condiții de piață, precum producția internă, importurile și prețul acestora etc.
La cel mai “avantajos” preț pentru consumatori, însă, se poate ajunge și pe termen scurt, prin baterea din timp în timp a unor butuci în structura de rezistență a pieței.
Este ceea ce fac în prezent Guvernul României și reglementatorului pieței, ANRE. Mai nou, a fost cooptat în comitetul de susținere a bulumacilor și Consiliul Concurenței.
Aceste instituții, în loc să se ocupe numai de design-ul pieței, intervin direct, fie pe alocarea resurselor, fie, mai nou, a prețurilor și consumatorilor.
În general, cum nu există piețe libere perfecte, de obicei, fie chiar actorii de pe respectivele piețe, fie un organism extern, care poate fi un reglementator privat sau de stat, construiește un design menit a stimula o funcționare cât mai aproape de scenariul ideal al respectivei piețe. Aceștia lucrează cu stimulente și motivații.
Piața energiei, cel puțin pe partea de furnizare, are o problemă structurală, creată chiar de guvernanți. În momentul luării deciziei privatizării la comun a distribuției și furnizării, statul român a creat un oligopol pe piața de furnizare.
Scopul actualei liberalizări ar trebui să fie tocmai spargerea acestui oligopol. Faptul că un consumator casnic se poate muta când dorește de la un furnizor la altul este menit a stimula zguduirea oligopolului și creează, cel puțin teoretic, premise pentru apariția unor noi intrați pe piață, și, implicit, ale unei concurențe reale.
Majorarea numărului de furnizori ar trebui să fie principala preocupare a artizanilor design-ului de piață. Pentru aceasta trebuie motivată apariția atât a cât mai multor furnizori, cât și încurajată decizia consumatorilor de a-și schimba cât mai des furnizorul.
Iar cel mai bun stimulent de schimbare a furnizorului este prețul. Din acest punct de vedere, liberalizarea pornise bine: prețurile de serviciu universal erau atât de mari (cu 13-26% peste fostul preț reglementat) încât și cei mai leneși consumatori ar fi fost stimulați să-și schimbe furnizorul. Nu peste noapte, dar după 2-3 facturi de iarnă achitate la acest preț, ar fi devenit mult mai interesați de noi oferte.
Ce au făcut guvernanții și reglementatori în schimb? În loc să lucreze cu vinclu, ruletă și boloboc și să se concentreze pe market design, au stimulat formarea unui cartel (au obținut promisiunea celor 4 mari furnizori că vor acorda “reduceri comerciale”), menit a “sprijini” ca un veritabil bulumac actualul status quo de pe piață.
Astfel, în urma “promisiunii” smulse membrilor cartelului, paradoxal cu implicarea Consiliului Concurenței, oligopolul nu numai că iese șifonat în urma liberalizării, ci chiar întărit. Foarte puțini consumatori își vor schimba furnizorul în absența stimulentelor pentru a face acest lucru. Doar 6% s-au declarat dispuși să apeleze la un nou furnizor și, foarte probabil, ei nu vor alege un furnizor mic, ci tot unul dintre cei 4 mari jucători de pe piață.
Această intervenție pe alocarea prețurilor, care în practică se transformă într-o veritabilă alocare a clienților, mai are un efect negativ: îi descurajează pe micii furnizori să achiziționeze softurile necesare și să angajeze personalul uman necesar procesării unui număr mai mare de dosare venite din partea celor care și-ar dori serviciile lor. De ce ar investi fiecare din zecile de mici furnizori în acest proces, când se bat pe maximum 1% din consumatorii casnici?
De altfel, și documentele impuse de ANRE a fi prezentate (copie de ultima factură, poză a indexului contorului, copie după actul de proprietate etc) au scopul de a descuraja mutarea de la un furnizor la altul. Descurajează atât consumatorul, care se pierde în proceduri birocratice, dar și furnizorul, care nu are capacitatea de a procesa atâtea documente. În mod normal, o copie de pe buletin și codul locului de consum ar trebui să fie suficiente, restul documentelor putând fi oferite de distribuitorul zonal oricărui furnizor cu care consumatorul ar dori să semneze un contract de furnizare.
Însă nu este de mirare că orice intervenție a reglementatorului favorizează status quo-ul. “Capturarea reglementatorului” este un termen făcut celebru de laureatul premiului Nobel pentru economie, George Stigler. Pe termen lung, orice reglementator devine prizonierul actorilor de pe piața pe care o reglementează. Și cu cât este mai redus numărul acestora, cu atât mai ușor se predau reglementatorii, care de altfel beneficiază și de un “regim de detenție” destul de avantajos, cu plimbări în străinătate, sponsorizări la concursuri de golf sau bucătari cu stele Michelin.
Spre lauda sa, într-un suprem gest de transparență, Ministerul Energiei a dezvăluit premisele de la care pornesc toate politicile sale publice, premise care ignoră cu desăvârșire piața. “Secretarul de stat Niculae Havrileț susține că dreptul la încălzire, la prețuri accesibile, ar trebui garantat fiecărui român”, postează ministerul pe pagina sa de Facebook.
În acest caz, rețeta e simplă, ministerul ar trebui să extindă drepturile “câștigate” de bucureșteni de la RADET la întreaga țară, eventual și pe piețele de energie și gaze. Rezultatul e garantat, iar prețul, dar și consumatorul, înghețat!
