Musca se agitase o vreme, iar acum se odihnește pe perete. Copilul tot încearcă s-o nimerească cu o flegmă, în timp ce maică-sa rumegă, impasibilă, o gumă. Dacă se apropie la mai mult de un metru, insecta se ridică, dar se reașază după câteva secunde și se scarpină cu piciorul în cap, ca Chuck Norris. Copilul n-are de ales. Trebuie să-și regleze scuipatul de la distanță. E deja la a treia încercare când apare doctorul.
- Să intre dom' colonel primul, zice.
Spitalul e murdar, pereții decojiți, iar pe holuri miroase a boală.
- Dar eu eram primul, aștept deja de o oră.
Colonelul venise ultimul. Femeia cu guma mestecă mai departe și mișcă greoi din cap ca o antilopă gnu. Pare că nu-i pasă nici dacă înaintea ei intră o armată.
- Domnu' ziarist, face doctorul, nu e frumos să lăsăm un cadru militar să aștepte. Hai să-i respectăm pe cei care ne apără. Ce dracu'!
Colonelul, înalt și burtos, privește peste mine, în hăul alb al pereților. Are detașarea superioară a lui Gabi Oprea și părul lui alb.
- Lăsați, că mai poate aștepta și dânsul puțin, insist eu.
- Hai, dom'le, ce nu-nțelegeți, armata e armată și nu e frumos să aștepte.
Chiar și în haine civile, colonelul expiră aerul sever al ofițerilor superiori. Asistă impasibil la toată discuția, iar cotcodăceala mea îl plictisește. E obișnuit să nu stea la cozi.
Doctorul îl ia de braț și-l strecoară în cabinet. Armata conduce presa cu 1-0. Colonelul trece pe lângă mine fără să scoată o silabă, blazat, obosit, greu încercat, dar triumfător, ca și cum ajunsese la doctor printr-o ploaie de gloanțe. Nimeni nu știe să tacă așa de adânc ca ofițerii.
Mă trântesc pe scaun cu gândul să butonez mobilul, dar e descărcat. Simt nevoia să-l bârfesc pe colonel sau măcar pe doctor. Femeia de pe scaun dă din cap pe ritm de Orbit. Puștiul reîncepe războiul cu musca și țintește din ce în ce mai bine.
- S-a băgat ăsta în față, zic eu spre femeie.
Se oprește din mestecat pentru o secundă, apoi își reia treaba, dar a pierdut ritmul. Și spune:
- Așa e normal, să intre el. Poate vine de la război, poate e rănit.
Nu-mi dau seama dacă face mișto de mine sau chiar crede ce zice.
- Unde să meargă? La noi în armată ofițerii nu fac nimic toată ziua, stau în unități la îngrășat.
- Ba fac, cum să nu facă, intervine din nou femeia.
Încep s-o bănuiesc că e nevastă de ofițer, pentru că prea le ia apărarea.
- Și ce fac ăștia toată ziua, o întreb eu pus pe ceartă.
- Ce să facă? Se dușmănesc între ei, asta fac.
28 noiembrie - Profit Financial.forum
Mi-ar fi plăcut să fiu ofițer. Ar fi fost mișto să stau toată ziua degeaba și să mă dușmănesc cu colegii. La vârsta asta aș fi ajuns, poate, colonel și eu, sau ceva pe-aproape. În armată te avansează cu vârsta, nu trebuie să faci nimic special. Te trezești dimineața, te uiți în oglindă și, cu cât ești mai burtos și mai buhăit, știi că ești mai mare în grad. Nu e ca la mine în presă, unde după 15 ani tot reporter am rămas. Ajung, probabil, câteva mii de soldați români prin teatrele de operațiuni din străinătate și își riscă viața, dar marea majoritate dorm pe-aici, în țară, prin birouri, puși la îngrășat. Trec luni, ani și decenii din viața lor și, indiferent de cât de tulbure e lumea, dacă se răstoarnă ordinea mondială sau nu, dacă vin și trec crize globale, ei își duc mai departe traiul liniștit și visează frumos la pensiile mari. Cunosc un general pensionar care în viața lui n-a dat o palmă unui dușman. Inofensiv ca un bivol căruia îi plac florile, generalul își lua dimineața servieta și pleca la muncă și se întorcea la 3-4 după amiaza. Obosit, dormea două ore, iar apoi trebăluia prin curte. Generalul era renumit pentru grătarele pe care le făcea sâmbăta, dar și pentru că-i plăcea să tragă la măsea. Uneori, în sezon, pleca la vânătoare și se războia pe câmpiile din Dâmbovița cu iepuri și fazani. Toamna mergea la nunți și târziu, spre miezul nopții, se îmbăta, chema lăutarii la masa lui și-i ruga să cânte "aia cu fetele lu' tata". Ofițerul se ridica fericit în picioare, nesigur după atâta vin, și-i lipea pe frunte 50 de lei lăutarului cu o plesnitură de palmă. Și astea erau singurele palme pe care le dădea generalul.
E mult mai riscant să fii ziarist decât soldat. Dacă faci vreo glumă nepotrivită, vin unii în redacție și te aruncă în aer. D-aia, noi, ziariștii, facem tot posibilul să nu avem umor - nu vrem să supărăm pe nimeni. E riscant să fii și chelner. Intră unul și se detonează în restaurantul tău, și ce-ai făcut? Și profesor e riscant. Sunt școli în străinătate unde dau buzna elevii cu arma și mitraliază tot în jur. Riști mult și ca om de afaceri, pentru că poți oricând să faci pușcărie. E riscant să fii și corporatist sau student sau rocker, să mergi sâmbătă seara într-un club și... E riscant să fii femeie de serviciu, pompier, barman sau turist.
E riscant să fii orice altceva în afară de soldat, pentru ca soldații să ajungă să aibă cea mai neriscantă meserie. Stau închiși acolo, în unitățile lor, câștigă bine și se joacă de-a armata, pe banii noștri, așa cum copiii se joacă de-a mama și de-a tata pe banii părinților. Îi mai vedem din când în când, de 1 decembrie, la paradă, și ne întrebăm de ce, dacă tot e ziua națională un motiv de bucurie, nu defilăm cu IT-iștii, medicii sau profesorii plecați peste hotare și recunoscuți în toată lumea. De ce nu defilăm cu Simona Halep, Hagi, Nadia sau Năstase, ori cu tablouri cu Brâncuși, Cioran, Enescu sau Eliade? De ce nu defilăm cu ...
- Yes!
Copilul nimerește, în sfârșit, musca și mă trezește și pe mine din visare. Țipătul se scurge pe holurile spitalului și doctorul scoate speriat capul pe ușa cabinetului.
- Doar două minute și gata, puteți intra, zice.
Pe hol își face apariția un tip ciudat, dar distins, cu părul și mustața albe ca neaua, dar cu sprâncene negre, stufoase. Are adidași galbeni, fosforescenți, un tricou roz, decoltat și cu găurele pe sub pardesiul auriu și pantaloni verzi, bufanți. Se plimbă cu mâinile la spate și bolborosește ceva. Copilul, care tocmai învinsese musca, se zgâiește la el fascinat.
Ușa cabinetului se deschide și iese doctorul, ținându-l de după umăr pe colonel.
- Deci stați liniștit, îi spune, că sunteți perfect sănătos. Inima dumneavoastră nu are nicio problemă, iar boala dumneavoastră se numește nepăsare. N-E-P-Ă-S-A-R-E.
Colonelul tace și ascultă, învățat probabil cu disciplina strictă din armată. Acolo nu e de joacă!
- E o problemă des întâlnită în structurile militare, explică doctorul, și privirea îi cade pe tipul cu părul ca zăpada.
Apoi continuă:
- După o vârstă, ofițerii, fie că sunt de armată, fie că sunt de poliție, se îngrașă foarte mult, fac burtă și ajung să aibă probleme cu inima. Și așa, din nepăsare, pierdem o bună parte din armata română la vârste la care ar mai putea servi, încă, patria.
Colonelul tace adânc și trage aer în piept. Îi prinde mâna doctorului, i-o scutură puternic și pleacă.
- Cine urmează, întreabă cardiologul.
Dau să intru, dar tipul cu părul alb se apropie cu pași mari.
- Eu știu că totul e-n puterea noastră și că zborul trebuie să fie lin, spune el, iar doctorul face ochii mari.
- Psihiatria e la doi, îi zice cardiologul.
Omul face stânga-mprejur, ca la armată, și spune monoton, ca și cum ar recita ceva la școală:
- Plutește albastru pe cer, ca un înger.
Se lasă liniștea și pașii i se aud limpede pe trepte. Doctorul îmi face semn cu capul să intru.
- Mai bine vă primeam pe dumneavoastră primul și acum aș fi fost cu colonelul. M-aș fi simțit mai în siguranță cu el acum, când știu că umblă nebunul ăla pe holuri.
