Păcatele mele!

- Opriți, mă, ăla, că mă duc până la wc.
L-au oprit și cineva a aprins lumina. În cameră era cald și fumul de țigară dansa ca un norișor murdar peste capetele tuturor. Dar și așa se simțea mirosul de șosete nespălate.
- Van Damme era bun să-l pui președintele țării, a zis Bursuc din grupul de oameni care stăteau pe jos.
- Lasă, mamă, că și Iliescu e bun, s-a băgat în vorbă și tanti Olteanca. De sub basmaua cu flori, înnodată sub barbă, îi ieșeau două fălci imense, pătrate, de rumegătoare. Nu mai vorbiți prostii. Decât să vină Rațiu sau Câmpeanu cu țărăniștii lor și să ne pună botnițe, e mai bun Iliescu.
- E, bre, dar e comunist, mi-am dat și eu cu părerea.
- Toți suntem comuniști, a zis ea.
- Eu l-aș pune președintele țării pe Ion Dincă. Chiar dacă e comunist, măcar e de la noi din sat. Vorbise Bâză, nepotul lui tanti Rița. Dincă fusese îndrăgostit de mă-sa mare în tinerețe, îi plânsese un an pe la poartă ca să-l ia de bărbat, dar ea îl refuzase. Peste ani Dincă plecase la oraș, intrase în politică și după ce fusese o vreme primar al Bucureștiului, ajunsese prim-vice-prim-ministru, adică al treilea sau al patrulea după Ceaușescu. I se dusese vorba că e corect și dur și că nu discută cu cei care greșesc. Pe la București nu era așa iubit ca la noi în sat și lumea îl poreclise "Ion Te Leagă".
- Nu Dincă, ăsta a mai fost, a intervenit și nea Vasile, frizerul. I-a ajuns, gata. S-a săturat, și-a umplut mațul, să mai vină și alții.
- Mai bine să fie Florin Piersic, că e bărbat bine și e și tare la bătaie, și-a dat cu părerea și Al Lui Pască, un băiat frumos, cu ochelari, de vârsta mea. Tac-so mare, ajuns la noi în sat, după nevastă, de prin Moldova, zicea mereu când se enerva "F * * *-ți pasca mă-tii", o raritate de înjurătură în zona noastră, unde gospodinele coceau doar cozonaci de Paște.
- Nu știu dacă are voie să candideze Florin Piersic, dacă a jucat în filme porno, s-a exprimat și Torică. Mai bine Sergiu Nicolaescu, că nici pe el nu l-a învins nimeni în vreun film. Plus că are altă ținută Comisarul Moldovan, nu scuipă semințe ca Mărgelatu.

Umbla vorba pe la noi prin comună că Florin Piersic ar fi jucat cu Angela Similea într-un film porno, numit Castelul din Carpați. Nimeni nu-l văzuse, dar toți mințeam că am urmărit imagini din el pe videoul unor rude de la oraș.
- Cel mai bun președinte ar fi Adrian Păunescu, a intervenit și Șopârlă, un vecin care rămăsese de două ori repetent în clasa a V-a. E cel mai mare poet, peste Marin Eminescu.
- Taci, bă, dă-te dreacu', că tu n-ai fost cu noi la Revoluție, n-ai vrut să ieși în stradă, l-a repezit Găurezu, care tocmai se întorsese de la veceu.

Cu câteva luni în urmă, când se anunțase la televizor că dictatorul a fugit, am văzut toți cum au venit unii, s-au înghesuit în cadru și au spus că Ceaușescu a aterizat la Boteni, după care s-a urcat într-o Dacie. "Cetățeni, fiți vigilenți", a avertizat un tip cu ochelari, îmbrăcat în costum de militar. Ceva mai târziu au anunțat că dictatorul se îndreaptă spre Cobia. Am ieșit la poartă, tot satul. Noi, băieții pe la 14-15 ani, ne-am înarmat cu pietre, dar și așa, strânși unul în altul, eram îngroziți de teamă ca nu cumva să apară Ceaușescu. Spre ușurarea noastră, dictatorul își schimbase planurile și ajunsese pe altă rută la Târgoviște. Dar în ora aia în care îl așteptaserăm pe Ceaușescu în stradă, Șopârlă a trădat și a rămas în curte. L-am strigat, dar n-a vrut să vină. Tăiase tac-so porcul și îl ajuta să-l tranșeze.
- Eu l-aș vrea pe Michael Jackson, dar nu vine ăla la noi, și-a dat și Găurezu cu părerea. Dar de-aici, din țară, cel mai valoros e Dolănescu.
Între timp, Torică repornise filmul. Noi comentam mai departe.
- Stai așa, tată, că s-a enervat Van Damme, a zis Cric.
Ne-am uitat mai departe, dar unii tot mai comentau despre alegeri.
- Mai lăsați dracu politica aia, i-a potolit nea Viorel, că n-am dat banii ca să vă aud pe voi.

De câteva luni ne strângeam vinerea seara în casa lui Cric și vedeam filme. Torică venea cu videoul și cu cele mai noi apariții. Punea afișe prin sat cu o săptămână înainte. Senzația primăverii lui 1990, se lăuda el în ultimul afiș, era "Sport sângeros", cu Van Damme. Dar mulți dintre noi veniserăm acolo cu un mare secret pitit în colțurile minții. Ne interesa nu atât Van Damme, cât filmul porno. Dar nici Torică nu se născuse ieri și știa cum să facă negoț. Plăteam la pachet pe seară și vedeam patru filme: la început o comedie, imediat după ea filmul de bătaie, apoi unul de groază și abia la sfârșit, târziu în noapte, mult așteptatul film porno.

Nu prea ne plăcea "Sport sângeros". Trecuse deja o jumătate de oră și lumea se cam plictisise. Discuții și atât, nici măcar un pumn. Ne-am înviorat puțin, după o vreme, când l-am văzut pe Van Damme făcând șpagatul pe două scaune. Peste ani, când am început să văd filme bune, am uitat de Van Damme, dar scena cu șpagatul pe scaune avea să le marcheze tinerețea unora din generația mea, mai săraci cu duhul.

În film, Van Damme, un fel de erou din armata SUA, a evadat temporar ca să meargă la un concurs de bătaie în Hong Kong. Dar mai întâi a trecut pe la mentorul lui, un chinez mustăcios și bătrân, care zăcea întins sub pătură, bolnav. Van Damme se așezase pe-o bucă la marginea patului și îi sorbea cuvintele.
- Ți-am dăruit toată cunoașterea mea. Când lupți, spiritul meu luptă cu tine, a grăit chinezul cu glasul inconfundabil al Irinei Nistor.
Pătrunși de importanța momentului, abia mai respiram. În liniștea încărcată de semnificații adânci, în care se amestecau onoarea și recunoștința discipolului față de maestru, a răsunat vocea subțire a lui Căpușă:
- Băi nene, ăsta nu se mai bate odată? Zici că e film de dragoste, așa de mult vorbesc ăștia.
- De ce se numește "Sport sângeros", dacă nu se încaieră nimeni, a intervenit și Gaie.
- Băi Torică, ne-ai adus să vedem Dallasul? Ai zis că e bătaie de la cap la coadă și n-am văzut un pumn până acum, s-a enervat Căpușă.
- Ai, mă, răbdare, în mă-ta. O să vezi bătaie de-o să-ți vină rău.
Torică era slab, negru și cu mustăcioară, ca un pachistanez.
- Torică, mai bine ne aduceai din nou "Lanțul amintirilor", că și acolo e mai multă bătaie decât în ăsta.
Atinsesem un punct sensibil.
- Să nu zici ceva rău de fimul meu preferat, că-ți dau banii înapoi și te trimit acasă. V-am zis c-am văzut "Lanțul amintirilor" de 76 de ori.
- Mănânci căcat, Torică, s-a băgat în discuție și tanti Olteanca. Data trecută ne-ai zis că l-ai văzut de 63 de ori.
- Așa era, dar l-am mai văzut de 13 ori între timp, că doar nu v-am pus doar vouă filme. Eu circul peste tot cu videoul ăsta.
Ca să ne convingă a început să fredoneze melodia din film:
"Yaadon ki baraat nikli hai aaj dil ke dwaree
Dil ke dwaare"
- Știi tot cântecul?
- Tot, direct în indiană, s-a umflat Torică în pene și și-a bulbucat ochii de mândrie.
- Ia mai tăceți, dracu, din gură, că am dat bani ca să mă uit la film, nu la voi, a ridicat glasul nea Viorel. Era cel mai bătrân dintre noi și am tăcut cu toții. Eram vreo 20 de suflete în cameră. Cel mai mic avea 12 ani, eu 15, iar nea Viorel vreo 50, dar nu sunt foarte sigur. Pe atunci mi se păreau la fel de bătrâni toți oamenii trecuți de 30 de ani.

Van Damme a primit binecuvântarea mentorului și s-a cărat la Hong Kong. Acolo s-a împrietenit cu un american mare, gras și bărbos, care participa și el la lupte. Deși nu-i dădea nimeni nicio șansă la început, tânărul Van Damme și-a eliminat concurenții unul câte unul. La fel și grasul cu barbă. Dar cel mai fioros din concurs era un chinez musculos, Chong Li, o bestie nemiloasă care își omora sau își schilodea pe viață adversarii. Luptele durau trei zile, iar în a doua zi chinezul l-a bătut rău pe bărbos. L-a bătut de l-a băgat în spital. Van Damme a jurat răzbunare, dar tocmai în momentul ăla s-a trezit Găurezu să se ducă la veceu. Torică a pus pe pauză și l-am așteptat să se întoarcă. 

Van Damme ajunsese în ring cu chinezul. Îl luase la șuturi, dar când să-l doboare, chinezul a scos din chiloți un praf, poate sare, poate altceva, și i-a aruncat lui Van Damme direct în ochi. Orbit, n-a mai reușit să se mai apere, iar chinezul aproape că l-a omorât. Cu ultimele forțe, Van Damme s-a concentrat, a scos un urlet oribil cu gura plină de sânge și așa, fără să vadă, l-a făcut praf pe chinez. În timp ce Chong Li era la pământ, Torică a dat sonorul mai încet și ne-a mărturisit tainic:
- Din ce am auzit eu, ăștia doi s-au întâlnit din întâmplare pe stradă, prin New York, după filmări. Băi frate! Și i-a tras chinezul două șuturi în cap lui Van Damme de l-a dat jos, pe asfalt. "Să nu te mai dai mare că m-ai bătut. Te-am lăsat eu, pentru că așa a zis regizorul", i-a spus chinezul. Van Damme s-a ridicat, a dat mâna cu el și a recunoscut: "Da, mânca-ți-aș, ești mai bun!". Și au rămas prieteni.

O frumoasă poveste de prietenie se cimenta și pe ecran. Van Damme ajunsese la patul de spital al prietenului american, cel bătut de chinez. Iar americanul îi spunea cu glasul răgușit al Irinei Nistor:
- "Oricând...oriunde ... dacă vei avea nevoie de mine, eu voi fi acolo".
Van Damme i-a răspuns cu aceeași voce enervantă:
- Te iubesc, prietene!
Și l-a pupat pe gras.

Peste câteva săptămâni au venit alegerile, iar Iliescu a fost ales președinte cu 85%. Noi eram prea mici și n-am votat, dar am fost dezamăgiți. Ar fi fost mai buni Van Damme, Dolănescu, Sergiu Nicolaescu, Adrian Păunescu sau chiar Florin Piersic, așa compromis cum era în ochii noștri la ora aia. Dar visul lui Torică, băiatul cu filmele, s-a împlinit parțial. Sergiu Nicolaescu a ajuns senator atunci, în 1990, și a rămas în politică până în 2012. Șopârlă a avut și el ceva motive de bucurie: Păunescu n-a ieșit președinte, deși a candidat mai târziu, în '96, dar a luat sub 1% din voturi. A reprezentat, totuși, poezia pe scena politică, ca senator în perioadele 1992-1996 și 2000-2008. Și poeta basarabeană Leonida Lari, care umbla cu o bentiță la cap, în genul lui Marian Nistor de la trupa Savoy, a ajuns în primul rang al politicii românești, fiind deputat între 1992 și 2008.  Dar poetul care a făcut cu adevărat carieră politică a fost Vadim Tudor, care în 2000 a fost foarte aproape să ajungă președinte. Scriitorul Eugen Barbu s-a întâlnit câțiva ani pe holurile Camerei Deputaților cu Ion Rațiu, iar Sergiu Nicolaescu, Alexandru Paleologu și Adrian Păunescu, oameni care n-au dus-o deloc rău în comunism, prieteni cu Securitatea, au ajuns colegi în Senat cu Corneliu Coposu, până în '95, când fostul deținut politic a murit.

Lista cu vedete în politică a fost completată de poetul Romulus Vulpescu, lingvistul George Pruteanu, dar și de Anghel Iordănescu și Cristian Țopescu, aterizați direct din lumea sportului. Petre Sălcudeanu, cel care scria romane polițiste, a fost pentru o scurtă vreme, în 1993, ministrul Culturii. Dar pentru cele mai romantice momente a trebuit să așteptăm zece ani, atunci când au intrat în politică Ion Dolănescu și Irina Loghin. Pe Irina Loghin am întâlnit-o acum vreo 15 ani la un târg de construcții și am vrut să-i iau un interviu. N-aveam prea multe idei, dar nici ea nu prea avea ce spune. Așa că am întrebat-o cu ce treabă a venit la târg. "Caut o ușă metalică", mi-a spus.

De Dolănescu auzisem de mic și l-am și văzut față-n față înainte de '89, când un nepot al lui Ion Dincă a făcut nuntă. A cântat pe scenă alături de frații lui și de Ionela Prodan, dar pentru noi, copiii, senzația serii a fost cântărețul Tiberiu Ceia. A apărut pe scenă în izmenele alea folclorice, mulate pe pulpe, și nouă ni s-a părut că în timp ce cânta "Frumoasă-i vecina noastră" se gândea probabil la o vecină cu adevărat frumoasă, pentru că pasiunea începuse să i se contureze tot mai mult prin izmene. Oamenii la masă aplaudau, pentru că melodia era una dintre piesele de rezistență ale nunții, iar noi, copiii, ne tăvăleam pe jos de râs. Dolănescu a urcat mai târziu pe scenă, pentru că Ceia cântase în deschiderea lui, însă nimic din prezența lui nu era spectaculos. L-am auzit, totuși, cum se plângea în microfon, cu gura doar puțin deschisă, mișcând aproape imperceptibil din buze. Sunetele îi alunecau din gât ca la ventriloci:

Bălălău băiatul mamii
Ți-au mâncat mândrele banii
Lasă mamă să-i mănânce
Că le-a fost gurița dulce

Haida haida Bălălău
Nu mai bea băiatul meu

Prin 2006, când lucram de ceva vreme în presă, am vorbit cu el la telefon. Aeroportul Otopeni urma să se extindă, iar cei cu case în zonă să fie expropriați. Printre ei, și Dolănescu. Omul se rafinase între timp și ajunsese deputat între 2000 și 2004. L-am sunat și mi-a răspuns nu cu glas arogant și sigur, de politician, cum m-aș fi așteptat eu, ci cu vocea lui subțire și mieroasă, cu care cânta Bălălău.
- Bună ziua, mi-a zis, și mi l-am imaginat cum vorbește în receptor fără să deschidă gura. M-am gândit atunci că dacă așa, cu gura închisă, cânta atât de bine, dacă ar fi căscat-o cum trebuie, ca ăia de la Operă, l-ar fi bătut la cur pe Freddie Mercury.
- Sunt Liviu Iancu de la revista ...
- Dacă mă sunați pentru nuntă, să știți că mai am doar două weekenduri disponibile anul ăsta...
- Nu, nu vă sun pentru nuntă.
- Dar atunci pentru ce? Păcatele mele, ce-am făcut? Vocea i se făcuse mai subțire și mai mieroasă.
- Fac un material cu tentă economică și aș vrea să-mi ziceți și dumneavoastră două vorbe.
- Păcatele mele, a făcut el din nou. Eu nu mă pricep la economie.
- Nici nu trebuie, că nu de asta e vorba.
- Păcatele me...
- Vor cei de la aeroportul Otopeni să lungească pista și am înțeles că-i expropriază pe unii...
- Păcatele mele, a zis el și mi s-a părut că îi simt o umbră de panică în voce. Păcatele mele, a zis iar.
Apoi a continuat:
- Și ce treabă am eu cu aeroportul? Păcatele mele și doamne ferește!
- Am înțeles că și dumneavoastră aveți o casă în zonă și sunteți printre cei propuși pentru expropriere.
- Ce casă, domnule? Păcatele mele! Am o căsuță bătrânească cu șase camere.
- Și ce-o să faceți dacă vă expropriază?
- Nici nu vreau să mă gândesc la așa ceva. Păcatele mele! Casa bătrânească nu se vinde. Dumneavoastră nu știți, păcatele mele, vorba asta din bătrâni?

Mi-am amintit de el vineri, când am dat o fugă la țară. Pe stradă, în stația de autobuz, discutau aprins Cric, Pască, Găurezu și Bâză. Am ieșit din curte și am dat mâna cu ei.
- Ce faceți, bă, aici, vă certați?
- Uite, facem guvernul. Venim cu propuneri, că nu mai ține așa. Ne-am săturat de hoții ăștia, fir-ar mama lor a dracu, a zis Bâză.
- N-ai fost, băi Liviule, și tu la consultări, la Iohannis? Cric încerca să mă bage în subiect.
- N-am fost, băi Cric, deși m-au chemat, am glumit eu, dar mi-ar fi plăcut să mă creadă. Era prea multă lume și eu aș fi vrut să vorbesc cu Iohannis între patru ochi.
-  Da' văd c-au mers tot felul de ziariști, tot felul de băieți de pe la televizor.
-  Nu știu, că n-am urmărit. Ce-au vorbit acolo?
Eram curios ce pricepuseră ei din consultări.
- Au zis că vor să fie bine și să fie lumea mai cu bun simț. Adică, cum să-ți zic eu ție ca să înțelegi, oamenii vor ca să fie lumea mai ca lumea.

Bâză s-a împins un pas mai în față și a intervenit și el:
- Bă, da' deștept e băiatul ăla de la televizor. Face niște analize economice de stai în cap și îi ceartă mereu pe ăștia din politică. Le explică mișto de tot unde greșesc. Să vezi ce frumos a zis cu ieșitul în stradă.
- Care, mă, ăla chel?
- Nu ăla. Ăla cu ochelari, de la zece noaptea.
- Și ce le-a zis, m-am prefăcut eu curios.
- Nu pot să-ți spun exact, că nu prea m-am uitat, a recunoscut Bâză, ușor rușinat. Mai mult am dat pe meci, că începuse Champions League și juca Realul cu PSG. Da' vezi că e în fiecare seară băiatul și explică mișto de tot. Ăsta ar fi bun de prim ministru sau măcar de ministru de Finanțe.
- Bă, dar ați văzut Shahtior, a bătut cu 4-0, a făcut Pască, despre care știam că nu se prea pricepe la fotbal.
- Nici Lucescu n-ar fi rău de ministru, ceva, a zis Cric. Jucase ani de zile în echipa comunei și avea un cuvânt greu de spus la capitolul ăsta.
- Da', frate, dar e bătrân. Ar fi mai bun Hagi.
Mi-am amintit că după ce bătuserăm Argentina la Mondiale, în '94, ieșiseră unii pe străzi și scandaseră "Hagi președinte!"
- Nu vine Hagi, că nu e prost. Nu lasă el Viitoru', care merge bine, a intervenit din nou, expert, Cric.
- Atunci poate vrea Gică Popescu. Tocmai a ieșit din pârnaie.
- Nu merge, tată, cu pușcăriași, că nu le dau ăștia voie. Așa, se băga Adrian Năstase, care a fost cel mai bun prim ministru, a zis Pască, cunoscut în sat cu afinități pesediste. Chiar și el însuși fusese cu ani în urmă consilier la primărie, dar plecase odată cu primarul.
- Atunci să vină Simona Halep, a glăsuit și Găurezu, care tăcuse până atunci. Ea e mândria noastră.
- Nu se poate, că are carieră în față...
- Nu te mai băga tu cu părerea, băi Cric, că n-ai ieșit zilele astea cu noi în stradă să-l dăm jos pe Ponta, s-a enervat Pască.
- Băi Pască, ai fost tu zilele astea în stradă, în Piața Universității?
- Am fost, frate, normal. Nu putem să mai stăm nepăsători.
- Dar tu nu erai cu PSD-ul? N-ai fost consilierul primarului de la PSD?
- Am fost mai mult onorific, nu prea primeam bani de la el, s-a apărat Pască de atacul lui Cric.
- Pască, nu te-am văzut prin Piața Universității, am zis și eu în glumă. Și m-am uitat bine de tot, dar nu era nimeni de la noi din sat acolo.
- Am fost, bă, dar nu chiar la Universitate. Am fost la Ikea să mă uit de o canapea. Dar se cheamă tot c-am fost în București când au ieșit oamenii în stradă.
- Bă prostu' dracu, s-a pornit Bâză, dacă vrei să știi, Ikea trebuia să fie a mea, ea și toate magazinele alea mari de acolo, de la Băneasa, Carrefour, Altex...
- Cum dracu să fie ale tale?
- Bă prostule, mamaia l-a refuzat pe Ion Dincă. Știi cine era Ion Dincă?
- Am auzit ceva, dar ăsta n-a murit?
- A murit, bă, dar era al treilea după Ceaușescu. Și dacă mamaia nu-l refuza pe Dincă atunci când a cerut-o de nevastă, știi cine era tata acum?
- Cine să fie? Tot nea Mitică.
Pască clipea din ochi prin ochelari rapid ca un iepure și nu înțelegea nimic.
- Nu, băi prostule, zice Bâză, tata era Puiu Popoviciu. Cel mai bogat român, care e patronul de la Ikea. Și Popoviciu de unde crezi că a avut bani să facă toate alea? De la Dincă.
- Du-te, bă, dracu' d-aici cu căcaturile astea!
- Vezi că ești prost? Dacă erai băiat salon și era tata Puiu Popoviciu, îți dădeam canapeaua aia gratis, tâmpitule.
Pască n-a mai zis nimic, dar Bâză era de neoprit.
- Îmi făceam ditamai casa și vă făceam și vouă, boilor, un Ikea aici, în sat, ca să nu mai bateți drumul la București. Ditamai magazinul făceam aici.
Oamenii treceau pe stradă, în treburile lor, și ne salutau din mers. Toamna colorase satul în galben, iar copacii cheliți de frunze păreau, împrăștiați pe dealuri, ca niște bețe aruncate aiure.
- Dacă vreau, a continuat Bâză, mă duc la Popoviciu și când o să audă cine sunt, îmi aruncă în scârbă un milion-două de euro.

Mi-am amintit atunci de o altă zi de toamnă, cu 7-8 ani în urmă. Mă întorsesem de la București și beam o cafea pe treptele casei cu Costel, prietenul meu din copilărie. Îi povesteam cum mergeau lucrurile în presă și ce mai făcusem în săptămâna aia pe la București. Tata, care nu zisese nimic până atunci și doar asistase la discuția noastră, m-a întrebat din senin:
- Și ce-a zis, măi Liviule, Puiu Popoviciu, când i-ai spus că ești din Cobia?
Tata își imagina, probabil, că am ajuns atât de mare ziarist încât iau prânzul zi de zi cu Popoviciu și, după o vreme, am ajuns să discut cu el tot ce-mi trece prin cap.
- Ce să zică Popoviciu, domnu' Iancu, a intervenit Costel. Când a auzit că Liviu e din Cobia au început să-i curgă balele de plăcere, ca la varan.

- Eu l-aș vrea premier pe Cătălin Crișan, s-a trezit Cric vorbind. E aproape la fel de talentat ca Dolănescu. Îmi place mie cum cântă aia cu "Vorbește marea".
- Nu cred, bă, că îl pun ăștia pe Cătălin Crișan, zic eu. Am mai râde și noi și ne-am mai distra, ca pe vremea lui Dolănescu, dar nu cred.
- Da' pe cine să pună, băi Liviule, că tu ești ziarist și stai cu nasul în treburile astea.
- Eu zic că lumea nu mai vrea politruci din ăștia corupți, ca pâna acum, dar nici cântăreți, actori sau poeți ca-n anii '90. Oamenii s-au deșteptat și vor, probabil, să vină niște oameni competenți, tineri din ăștia care au reușit și au firme și afaceri de zeci de milioane de euro, directori de multinaționale cu mii de angajați... Probabil că va fi un guvern de tehnocrați.
- Asta ce înseamnă?
- Înseamnă unii buni în domeniul lor.
- Deci eu, dacă sunt electrician, aș putea fi, cum ar veni, ministrul electricității? Pască avea vise mari pentru un electrician, dar de ce să nu viseze, dacă un sculer matrițer a ajuns președinte al Camerei Deputaților?
- Cam așa ceva.
- Și cum fac să ajung ministru?
- Păi cum să faci? Convinge câțiva oameni să iasă în drum zilele astea și să scandeze "Pască ministru". Sau fă-i pe unii să te voteze pe facebook.
- Mai repede pe facebook, că am 800 de prieteni și cred că aș convinge 2-300 să mă voteze.
Pască și-a potrivit ochelarii și a zâmbit ca pentru sine. Îi surâdea ideea. Apoi, dintr-o dată, pe fruntea lui minusculă a coborât o umbră vânătă:
- Mă susții și tu în presă, Liviule?
- Dacă mă convingi, te susțin, de ce nu?
- Uite, sunt tânăr, asta e marea mea calitate. Și sunt din domeniu. Dacă mă vrea strada, nu știu ce să zic, m-aș sacrifica și aș veni la București.
- Băi Pască, s-a enervat Cric, tu crezi că e suficient c-ai schimbat trei becuri în viața ta și că ești tânăr și gata, te pun ăștia ministrul electricității? Ce, ai condus vreo centrală atomică? Eu, dintre tine și Cătălin Crișan, l-aș vota pe el cu trei mâini.
- Dar ce, mă, alții sunt mai buni?
- Și-n afară de asta, nevastă-ta a luat niște contracte de la primărie cât erai tu consilier. Ți se pare corect? Vezi că unii nu uită treburile astea, și-a amintit Bâză.
- Atunci să fie Cric ministru, zic eu, ca să-i întârât. Ministrul Transporturilor, că are căruță și e toată ziua pe drumuri.
Găurezu s-a băgat din nou în discuție și a zis, uitându-se la Cric:
- Nu poți, bă, să apari ministru în adidași și trening. N-ai costum și nu poți să te duci așa acolo și să stai toată ziua la televizor, că ne faci de căcat satul și râde lumea de noi. Iar ăștia nu prea te mai lasă să mai furi, ca să zici că-ți iei haine din ciordeală.
- Nu mă bag, bă, a dat înapoi, modest, Cric. N-am nici haine și mi-e și frică să merg cu avionul după ce am umblat o viață cu căruța. Ce să fac? Să am numai întâlniri cu alți miniștri doar în Bulgaria și Republica Moldova, unde ajung cu autobuzul sau trenul?

Pe drum spre București, în mașină, m-am tot gândit la Cric, Pască, Bâză și Găurezu. Țineam la ei, erau prietenii mei din copilărie, dar rămăseseră acolo, în sat, și nu evoluaseră prea mult. Erau tot la nivelul anilor '90, când îl umpluserăm pe Torică de bani pentru filme cu Van Damme, la care ne uitam cu gândul la cele porno, de după 12 noaptea. Tinerețea noastră a trecut și odată cu ea s-a dus vremea cântăreților de muzică populară și a poeților în Parlament. Cei care au ieșit acum în stradă sunt toți tineri deschiși la minte, care lucrează prin multinaționale și au firmele lor. Toți sunt oameni cu internetul în brațe, cu facebookul deschis permanent, informați și conectați direct la realitate. Nu mai află din zvonuri că Van Damme și-o luase în freză, în plin New York, de la chinezul ăla. Oamenii ăștia știu ce vor și ei sunt singurii în stare, dacă există un Zuckerberg român pe undeva prin Silicon Valley, să-l scoată de acolo de urechi și să-l facă ministru. Vor răscoli internetul și vor găsi toți românii valoroși, corecți și neimplicați politic, mari economiști, oameni de afaceri de succes, și îi vor convinge să vină și să pună osul la reconstrucția țării. În sfârșit, s-a terminat o eră.

Am ajuns seara târziu acasă și am aprins televizorul. Pe toate canalele, moderatori, analiști, artiști și tot felul de oameni vorbeau continuu, dădeau sfaturi, acuzau sau cereau ceva. Țoți părea că se pricep la toate. Mă durea capul și am ieșit să fac o tură în jurul blocului. Câinele unei vecine, o corcitură de pechinez care ori latră, ori doarme, se trezise și își începuse recitalul. Dom' Nelu își făcea rondul de seară, ca o umbră neagră. Pe la 50 și ceva de ani, scund și vioi, dom' Nelu e un fel de personaj bun la toate la mine la bloc. Arde gunoaiele, are grijă de parcare, iar noaptea face pe paznicul. Într-o zi, cînd l-am luat cu mașina până la chioșc, i-a răspuns unui prieten la telefon:
- Așteaptă-mă, că vin cu recipientul.
Ăla n-a prins ideea, dar dom' Nelu nu s-a obosit să-i explice:
- Lasă, bă, că o să vezi ce e ăla recipient și o să-ți placă. Tu pregătește grătarul.
Apoi s-a uitat spre mine:
- Vă dați seama că dacă îl luam cu berzelius și alte chestii era total depășit. Și mai lucrează și în învățământ.
- E profesor?
- Ei, nici chiar așa, a zis dom' Nelu. E paznic la școală.
Altădată a dat foc unui morman de gunoaie pe câmpul de lângă bloc.
- Ce faceți, dom' Nelu?
- Azi fac pe Nero, dom' Liviu.
Într-o seară uda gazonul din fața blocului. I-am zis că vin într-o zi să mă ajute să spăl câinele cu furtunul.
- Îi facem un spa frumos, mi-a promis.
Într-o altă zi i-am văzut spatele în garaj. Trebăluia ceva, aplecat acolo.
- Ce faceți, dom' Nelu?
S-a întors rușinat, cu mătura în mână. Și probabil că i s-a părut înjositor sau prea simplu să-mi răspundă "dau cu mătura", și mi-a zis blazat, ștergîndu-și transpirația de pe frunte cu dosul palmei:
- Ce să fac, dom' Liviu? Mici intervenții.

Acum mergea pe lângă bloc, cu pași mărunți. Pechinezul vecinei îi dădea mai departe cu lătratul.
- Câinele ăsta nu face și el o pauză, am zis doar așa, ca să fac conversație.
- E virusat, săracu', și-a dat cu părerea dom' Nelu. 
- Măcar vă ajută, e și el un fel de paznic.
- Nu mă ajută deloc. Mai mult rău îmi face. Când latri așa, întruna, la toate frunzele, nu mai știe nimeni dacă a intrat hoțul în casă sau doar s-a așezat o vrabie pe balcon.

Am intrat în casă și am deschis laptopul. Pe facebook era aceeași agitație ca la televizor. Liste cu oameni care să meargă la Iohannis și să negocieze viitoarea guvernare. Liste cu propuneri de miniștri. Le-am deschis și nu mi-a venit să cred. Cel mai dorit nume, cel mai vehiculat, cel mai cerut pentru postul de prim ministru e  jurnalistul carismatic care face emisiuni economice seara târziu, pe care îl propusese ca șef al Guvernului și Bâză de la mine din sat. Pe aceleași liste care circulau pe net erau doriți pentru diverse ministere jurnaliști, actori, cântăreți și chiar bloggeri. Poeții de pe vremuri au fost înlocuiți acum de bloggeri, și asta pentru că nimeni nu mai citește poezii și toți ne facem cultura pe internet.

Oamenii gândesc ca acum 25 de ani, mi-am zis, deși miturile din copilărie se  spulberaseră toate. Ne prinseserăm singuri că Florin Piersic nu jucase într-un film porno cu Angela Similea și că Chong Li nu-l căpăcise pe Van Damme pe stradă. M-am uitat din nou pe liste și am observat că toți cei de acolo, toți actorii, cântăreții, jurnaliștii și bloggerii au ceva comun: sunt foarte activi pe facebook și în lumea online. Dar facebookul nu e totul. Mari chirurgi, mari economiști, matematicieni și oameni de afaceri nu au timp sau chef să-și facă un cont de facebook. Dar când mergi toată ziua la concursuri de câini, de exemplu, ți se pare că cel mai important om din țară e președintele Asociației Chinologice.

Chiar dacă suntem opt milioane de români cu conturi la Zuckerberg, asta înseamnă mult, dar nu tot. Facebook e o lume uriașă, dar nu e lumea adevărată, și a devenit un fel de cameră din casa lui Cric, unde stăm de-a valma, tineri și bătrâni, naivi și palavragii, și ne uităm la un film în care nu noi, ăștia întinși pe pat și pe jos, suntem eroii. Ne dăm cu părerea despre mersul lumii, ne mirosim reciproc șosetele și cam atât. Nu ne mai place Van Damme, ca în anii '90, dar suntem mai implicați în intrigile din Games of Thrones decât în viața noastră reală, și printre mulți umblă vorba că John Snow n-ar fi murit, așa cum pe vremuri se auzise la mine în sat că Florin Piersic și Angela Similea ar fi făcut un film porno sau că Chong Li, chinezul musculos din Sport Sângeros, s-ar fi întâlnit cu Van Damme pe stradă, prin New York, și l-ar fi luat la șuturi.

Eu nu știu ce concluzie să trag, dar mi-am amintit că Van Damme, eroul copilăriei mele, a ajuns acum vreo zece ani în România, s-a îmbătat într-un club din București și a mâncat bătaie pe bune. Dom' Nelu, paznicul de la blocul meu, ar zice, probabil, că suntem virusați și că ar trebui să mai facem mici intervenții în conștiința noastră, iar Ion Dolănescu, dacă ar fi trăit, poate că ar fi deschis gura doar puțin, cât să tragă un firicel de aer și să spună printre dinți "Păcatele mele!"