În urmă cu vreo 45 de ani, colegul și prietenul Matei Vișniec a citit la „Cenaclul de luni” o scurtă proză, cu titlul „Enigmatica bulbucătură”. Era vorba despre mirarea inginerilor sovietici care nu înțelegeau cu nici un chip de ce calea ferată dintre Moscova și Vladivostok face, prin Siberia, un ocol cu o rază de vreo 500 de kilometri. Acu’ cinstit să fiu, habar n-am dacă povestea e adevărată, dar, așa cum se întâmpla în textele lui Vișniec, imaginația lui scormonea în realitatea înconjurătoare. La sfârșitul povestirii, am deslușit enigma. Se pare că, în timpul proiectării, Stalin a ținut degetul pe hartă, iar cel care a tras linia imaginară ce unea capitala cu Orientul îndepărtat a executat o bulbucătură care să ocolească geniala falangă. Nimeni nu a îndrăznit să îl roage pe generalisim să-și ridice degetul. Și așa a rămas drumul de fier, ocolitor, pentru că Stalin avea ciudatul obicei să lichideze pe oricine îi făcea vreo observație. Nu-i de mirare că nimeni nu a avut curajul ăsta nebun.
Pornind de la această hazlie (și terifiantă) poveste, am să încerc să lămuresc ce cred eu despre misterele politicii din spațiul românesc. Un bun prieten, emigrat de nevoie în Germania, îmi spunea că politicienii știu sigur ce fac, iar noi nu avem acces la sursele lor, că toate deciziile urmăresc un plan. Un plan genial, dar malefic. „Nu se poate, ofta el cu năduf, să fie întâmplătoare toate deciziile astea aberante, toate șmecheriile, toate mânăriile.” Geniile din cotloanele puterii știu mai bine. „Și ce anume știu băieții ăștia deștepți?” – am întrebat. „Habar n-am”, a oftat amicul. Nu am pretenția să cunosc adevărul, pot doar să îl aproximez. Experiența mea de viață își are, și ea, rolul ei. Am văzut atâtea, încât am, uneori, senzația că retrăiesc zile de fior și râs, într-o nouă prezentare. Și plec de la constatarea că, atunci când îi vedem pe politicieni în carne și oase, ne izbește de prima dată o impresie covârșitoare, că nu îi ajută mintea. Că sunt total nepregătiți, că nu știu să vorbească, să exprime clar și coerent o idee simplă. Că sunt parașutați de la Popreaca în sala de bal. Mai rău, că legătura dintre creier și limbă e una foarte îmbârligată și are bulbucături pe la pilor, apendice și anus. Astfel încât, după șoc, vine depresia: „Cum mama naibii au ajunsă ăștia în Parlament, minister, deconcentrată, AGA, consiliu etc.? Ce se ascunde aici?” Am explicat într-un articol anterior de ce nu dau doi bani pe teoria conspirației. Pentru că n-are cine să producă și să execute conspirații. Însă mă lovesc permanent de realitatea înconjurătoare. Cum se formează grupurile, găștile de incompetenți, care e misterul reușitei lor sociale? Ce geniu i-a sudat de fotolii, funcții, profituri? Cum ajung ei întotdeauna la căldurică și la bănișori, când, evident, nu-i ajută neuronul nici să treacă strada? Când bunul simț se lovește de un paradox, el caută întotdeauna explicații. Iar dacă nu există explicații vizibile, palpabile, mintea recurge la magie și, în cele din urmă, la teoria conspirației. Din nefericire, eu nu cunosc decât „conspirația imbecililor”, iar aia funcționează ca unsă, în toate epocile. Și trebuie să încerc, și eu, un giumbușluc logic. Când ne referim la prostia administrativă, științifică, morală, noi nu luăm niciodată în considerarea partea nevăzută a persoanelor în cauză. Acolo e buba.
Am să fac apel la memoria dvs. Invitat la o emisiune de televiziune, primarul Vanghelie nu a putut conjuga verbul „a fi”, probabil pentru că nici nu știa ce e aia „conjugare”. Ulterior, i-a mers renumele de prost, „primarul care este”. Doar că primarul care era înțelegea altfel lumea înconjurătoare. A făcut vreo 90 de milioane de euro, a reparat școlile din sectorul 5 (da, ăsta e secretul pentru care a fost ales a doua oară), a organizat vanghelioane la care, surpriză, a prestat și un viitor europarlamentar. Pe bani buni, nu gratis. Vanghelie are (avea) școala vieții. El știe (știa) că oamenii au un preț și că, dacă îl oferi exact pe ăla, dispar ca prin minune reticențe, prejudecăți, principii, demnitate. Ba chiar și școala dispare, dacă e musai să faci pe clovnul. Am observat această transformare morală la mulți. Profesori universitari, moraliști, artiști, oameni de știință, magistrați, influenceri. Când banul gros flutură înaintea ochilor, cad barierele, cad și straiele cele noi ale împăratului. Doctorate beton ale unor hoți notorii și agramați sunt scoase din circuitul public de cei chemați să aplice legea. Infractori dovediți sunt spălați de jurnaliști integri. Grafomani notorii sunt lăudați de critici venerabili. Miniștrilor adormiți le țin scobitori sub pleoape oengiști de ziua a șaptea. Incompetenți vădiți ocupă posturi cheie sub oblăduirea unor limbi mlădioase. Și tot așa. S-ar spune că, în țara asta, „deștepții”, „culții”, „incoruptibilii” sunt o excelentă melasă, masă de manevră și sunt măgărușul care, cu morcovul înaintea nasului, te traversează deșertul.
Îmi pare rău să o spun. Nimic din drama actuală a țării (incompetența cu turnulețe) nu ar fi fost posibilă fără complicitate. Iar cei pe care îi definim, în virtutea bunului simț, ca pe niște „proști” înțeleg mai bine și etosul, și istoria, și civilizația, și cum merg lucrurile. Deci nu sunt proști. Să fim înțeleși: habar n-au de gramatică, elocință, meserie, bun simț. Nu au nici o calitate tehnico-științifică. Dar știu mai bine decât toți în ce lume, în ce paradox trăim. Deșteptăciunea lor practică întrece cu viteza luminii bunul simț majoritar. Știu să se organizeze. Știu să prețăluiască. Știu să combine. Știu să lingușească, să se facă preșuleț, ștergător de parbriz, cârpă de șters pe jos și hârtiuță igienică. Știu să elimine intrusul din stup. Ce nu știu ei, însă, e taman rostul locului și al lucrului pentru care se pregătesc de mici. Să conducă nu știu, dar conduc. La ce folosesc națiunii sau civilizației talentele lor invizibile? La nimic. Ar putea fi excelenți speculatori, moșmonditori, profitori, încasatori, escroci geniali, na!, dar niciodată oameni politici ori vizionari. Și, cred eu, e normal să existe astfel de oameni, așa cum e normal să existe bine și rău, frumos și urât, dragoste și ură, viață și moarte. Nu există civilizație pură sau monocultură. E moartea umanității, curba lui Gauss turtită. Dar e anormal ca ei să decidă.
Doar că noi, oamenii obișnuiți, al căror scop e viața, plăcerea de a trăi în pace cu un palid soare al dreptății deasupra capului, suntem obligați să ne pierdem timpul cu ei. Cu prostiile lor administrative sau politice. Însă fără slujnicarii care le pun armele și butoanele la dispoziție, nimic din ce povestesc nu ar fi posibil. Armata proștilor deștepți și bazați a înțeles, spre deosebire de strânsura inteligenților risipiți și contradictorii, că unirea face puterea. Că „inteligența” (pe care o disprețuiesc) nu are nici un Dumnezeu, dar are un preț. Că legea lui Om (nu Ohm) e regină: „ești om cu mine, sunt om cu tine”. E singura dovadă de inteligență, dar ce dovadă contondentă! Așa decad civilizațiile, națiunile. Ajungem să-i comparăm pe Viorica și Nicolae, și singura preocupare e care-i răul cel mai mic. Deși cei despre care vorbesc conduc țări, guverne, deconcentrate, ministere, instituții, pun pariu că nimeni dintre cititori acest articol nu i-ar lua vreodată la o masă la crâșmă, într-o excursie, la vreo petrecere, ori în vacanță. Cu toate astea, ei, așa cum v-am spus, ne regulează viața. Ar fi timpul să ne întoarcem și către cei care i-au făcut posibili.
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole
