În plină grevă a profesorilor, îmi permit să vă spun povestea elevului Florin Râpă, născut pe 24 mai 1954, absolvent al Scolii generale 175 și al liceului Ion Neculce.
Nu mai țin minte numele primei mele învățătoare și îmi pare rău, eram prea timid ca s-o întreb. Era o femeie bună ca pâinea caldă, pricepută în meseria ei. Cum, necum, i-a învățat pe toți copiii alfabetul, numărătoarea, caligrafia. Probabil era suplinitoare, că, în clasa a II-a, ne-a venit un nou cadru didactic.
Un bărbat de la care țin minte numai răcnetele, bătaia și degetele îngălbenite de tutun. Tuna și fulgera, ne era atât de frică de el, că mai degrabă am fi murit decât să mai mergem la școală, dar, cum să vă spun, e cam greu cu moartea la opt ani. Din fericire pentru mine, ca elev, și din nefericire, ca om, părinții mei au divorțat și fiecare a mers pe drumul lui.
M-am mutat cu mama în Piața Clăbucet (vestita Chibrit, cum îi spunea toată lumea) și am aterizat, la mijlocul clasei a II-a, la școala 175. Acolo se desfășura un experiment pedagogic. Nu mai aveam învățător. Profesoara de română ne era dirigintă și aveam profesori specializați la toate materiile.
Dintre toți, aș vrea să vă vorbesc acum despre dirigă, Cornelia Manolescu, pentru că de ea se leagă destinul meu profesional și moral. Să știți de la bun început că doamna noastră ne mai bătea la palmă când o dădeam în bară, ba chiar ne trăgea de ureche și de ciuf. Ridica vocea (parcă o aud: „Copile, nu ești în mințile tele?”), așadar nimic nu ar fi putut s-o deosebească de la distanță de învățătorul sperietoare și de care mă temeam de cu seară. Și totuși…
Așa cum învățase pedagogie (și cum se practica în anii ’60, cu multă pedeapsă), noi nu ne temeam niciodată de ea. La înmormântarea ei, în primul deceniu al noului mileniu, am venit toți (câți mai eram în țară), fără excepție. Pentru că doamna Cornelia Manolescu își iubea și meseria, și copiii, dincolo de metodele datate. Am simțit întotdeauna lucrul ăsta. Și nu frica ne ghidona, ci un soi de simpatie și de respect inconștiente.
Doamna Manolescu fusese un om bogat (dintr-o familie burgheză bine situată a anilor ’40) și pierduse (i se luase) totul. Inclusiv soțul, care a făcut ani grei de pârnaie și cu care se întâlnea, în anii ’50, prin gări, de frica Securității. Fata ei, Nana, nu a fost primită la facultatea la care visa, așa că a făcut una tehnică, unde dosarul de cadre nu prima. Mai târziu, la începutul anilor ’70, Nana avea să facă pe dracu’ în patru și să emigreze în America.
Spun toate astea pentru că doamna Manolescu trebuia să ne predea niște poezii care sigur îi mergeau la inimă. Partidului, de George Lesnea, era una dintre ele. Doamna Manolescu ne-a făcut pionieri și ne-a organizat detașamentul. Noi n-am știut nimic și n-am simțit nimic. Toată drama ei personală se ascundea din clipa în care intra în clasă.
Veniseră anii micii liberalizări, din clasa a V-a nu mai învățam rusă, ci franceză, textele din manuale o lăsau mai moale cu partidul. Doamna Manolescu ne vorbea despre lumea largă și despre cărți și ne învăța limba română în așa fel, încât să ne formulăm gândurile cu limpezime și coerență.
După ce am plecat la liceu, am aflat că elevii ei de notele 7, 8 străluceau într-a noua. Asta însemna că-și făcuse bine meseria. Copiii ei erau pregătiți să meargă mai departe – și au mers. Dacă, hăt, târziu, diriga noastră va fi privit în urmă, poate a văzut două lucruri: viața ei personală, praf și pulbere, și viața ei profesională, un mic triumf.
Spun toate astea pentru că, indiferent de ce cred unii, nu programa, nici manualele, nici tablele inteligente ori tabletele fac „școala”. Ci oamenii. Instrumentele ajută oamenii. Un profesor bun poate evita un manual prost, dar un manual bun nu va face niciodată ca un profesor incapabil să devină Făt Frumos sau Ileana Cosânzeana.
Oamenii de care vorbesc au două calități. Iubesc copiii și iubesc să predea, să-și transmită cunoștințele generațiilor următoare. Nu e suficient să știi materie, trebuie și să știi cum s-o vâri în mintea haotică a celor mai mici, astfel încât să facă corp comun cu elevul. Dacă îi iei pe mulți la bani mărunți, vei constata că destinul lor profesional a fost influențat decisiv de un profesor cu har. Dacă practică meseria care le place, dacă au succes, dacă ziua de luni nu atârnă ca de plumb, asta e și pentru că un amărât de profesor le-a deschis geamlâcul cunoașterii.
De aceea, eu cred că marea problemă a învățământului românesc o constituie oamenii. Știți, se spune că eroismul e bun, doar dacă se aplică numai celorlalți. Aud, de dimineața până seara, tot soiul de acuzații la adresa profesorilor, culminând cu stupizenia afișată pe prompterul unei televiziuni, că „greva asta îl servește pe Putin”. Cei care au ticluit-o ar trebui să mai meargă o dată la școală, că sigur au chiulit prima dată.
Sau: „să nu mai ceară bani, bani și iarăși bani, că numai bani visează!” Cum se zice în popor, sătulul nu crede pe flămând. Sau: „Voi vorbiți? Patru ore pe zi și trei luni de concediu? Huo, la muncă!” Nici unul dintre aroganți nu a predat în viața lui, o singură oră, unui grup de 30 de copii agitați.
Ce ciudat că tot cei care se burzuluiesc vor un învățământ de calitate. Nu îmi dau seama cum și-l imaginează, dar pun pariu că nu ar fi în stare nici să scoată a doua vorbă după prima propoziție. Hagi le-ar da clasă cu „Să fie bine, să nu fie rău.” Problema e că absolvenții diverselor facultăți, ăia care contează, adică știu, au talent, carismă, performanță și inteligență își pun problema în termeni simpli: pot trăi satisfăcător din salariul de profesor? Nu – e răspunsul standard. De aceea, cei mai talentați, cei mai capabili, cei mai energici își construiesc viitorul în alte job-uri.
Și totuși, cineva intră la ore. Cineva predă – iar rezultatul se vede: aproape jumătate din populația școlară e analfabetă funcțional. Cunoaște alfabetul, dar nu îl înțelege. Chestia asta înspăimântătoare pentru orice națiune e servită ca argument împotriva profesorilor. Să fim ceva mai exacți. Cei despre care se vorbește rău nu sunt profesori. Sunt absolvenți de liceu, uneori fără bac, absolvenți de fabrici de diplome și, pentru un salariu mizerabil, stau dădace la copii, în timpul orelor. Sunt oameni care nu știu nici meseria asta, dar nici altă meserie nu pot practica.
Concursurile de titularizare o spun clar, sunt „profi” care nu pot trece testele cu nota cinci. Ei n-ar trebui să fie în sistem, normal, doar că aici ne lovim de alt paradox. Cineva trebuie să fie în clasă cu elevii și altă ofertă nu-i. E un cerc vicios al minimei rezistențe și al eșecului școlar.
Prin urmare, cred că e normal ca salariile să crească, să devină tentante, să ofere doritorilor certitudinea zilei de mâine și, dacă nu chiar de mâine, de poimâine, sigur, lucrurile se vor schimba în bine. În zece ani am putea avea un învățământ performant. Până și reformele, făcute de un corp profesoral bine pregătit, ar avea sens, coerență și continuitate.
De unde știu? Păi, s-a mai întâmplat o dată în istoria României. Acum 120 de ani. Situația învățământului românesc era asemănătoare. Peste 80% analfabeți-analfabeți, un corp profesoral de strânsură și abuziv, pus pe căpătuială. Și vine un nebun care spune că reforma începe cu oamenii care sfințesc locul. Care nu se frământă noaptea ce vor îmbrăca sau ce vor pune pe masă a doua zi. Toată lumea a râs de idealistul, de naivul ăsta. Primii – liberalii, ca acum.
Dar, spre deosebire de „urmașii” lor, aceia și-au zis: „Ia să-l lăsăm pe nebun să-și frângă gâtul!” Ce să vezi? În douăzeci de ani, apare o generație strălucită de intelectuali, oameni de știință, artiști, specialiști, meseriași care pornesc mica revoluție industrială românească. Când ne referim la interbelic, cu toate păcatele lui, nu putem nega gradul înalt de specializare în mai toate domeniile. Medicină, tehnologie, matematică, filosofie, cercetare.
Interbelicul e creația unui singur om, care a redat demnitatea profesorilor și care a făcut posibilă renașterea intelectuală a statului rămân. Pentru națiune, a reprezentat cam ce a fost pentru mine diriga noastră, Cornelia Manolescu.
Fie-ți numele pomenit întotdeauna și cu dragoste, și cu respect, Spiru Haret!
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole
