La două luni de când a fost confirmat primul caz de infectare cu coronavirus în România ne-am întors la normalitatea pe care o știam demult. Lucrurile de actualitate încep să își piardă din importanța de moment, iar discursurile publice se îmbracă tot mai mult în haine politice. Era și timpul, doar tot ni s-a promis că vom reveni, oarecum, la viața de dinainte. Nu chiar la fel, dar măcar politicienii dau dovadă de constanță.Așa că la fiecare vorbă despre măsuri de igienă sau rezultate medicale vin imediat alte două dinspre partea noastră politică. Și ca să dovedesc că este vorba de ”normalitate”, vă invit să ascultați cu atenție discursurile. Vom face, avem planuri, îndemnăm să, noi acționăm, ceilalți ne pun bețe în roate – vă sună cunoscut, sunt convins. Personal, mă declar sătul de inactivitate și de referiri, întotdeauna și obligatoriu, la ”greaua moștenire”. Doar că eu sunt un singur vot și nu prea contez.
Și spun astea pentru că, în ciuda unor acțiuni de moment, sunt convins că potrivite și echilibrate, nu prea știu cum o să arate viitorul meu în context național. Și nici măcar care e viitorul României, deși o idee pot să îmi fac din evaluările agențiilor de rating. Așa că o să rămân tot în zona agriculturii, domeniu în care am început să pricep câte ceva. Adevărat că nici măcar în acest domeniu nu știu de vreo strategie, un plan concret, ceva, deși fiecare și-a spus părerea, iar ideile puteau fi puse cap la cap pe o foaie.
Așa se face că nici măcar seceta cumplită din această vreme nu are o rezolvare conturată, chiar dacă, teoretic, există un plan național de refacere a sistemului de irigații. Proiect care a devenit însă motiv de certuri, contraziceri, acuzații și…neîmpliniri. Între cei care ridică tonul unii la alții stau câmpurile arse, iar pe ele sunt fermierii, unii cu buzunarele deja găurite și nedumeriți. A trecut deja ceva vreme de când cei ce fac agricultură tot strigă că nu au apă, că sunt pierderi importante în recolte și că întorc pământul. Ba chiar știm că o să fie o secetă groaznică, la fel ca aceea de după război. Iar în timpul ăsta, aceia care pot face ceva își aruncă vorbe între ei. Unii postează pe rețelele de socializare fotografii care ar dovedi jaful și minciunile de dinaintea lor. Imediat apare reacția – vezi, nene, că poza nu e reală, ești în altă locație decât cea pomenită, așa că minți. Da, cam ăsta e tonul discuțiilor. Oricum nu pot să nu văd că totul face referire, în general, la ce au făcut alții înainte și că nu prea vedem o perspectivă, un plan concret de acum înainte. Cum spuneam, criticăm vechea și greaua moștenire și prea puțin ieșim cu planuri și finanțare generoasă. O spune toată lumea care se pricepe – banii pentru irigații, cât mai mulți, doar par o cheltuială, pentru că de fapt ei sunt investiții sigure și cu rată certă de recuperare. În producții și în mai puține gânduri negre pentru fermieri, de fapt în asigurarea securității alimentare a României, că tot ne vine termenul mereu pe buze.
Îndemnăm, și nu numai noi, mereu, la a cumpăra și consuma produse românești. Asta e valabil acum, cât le avem; dar în viitor, de unde? Că vedem deja unele recolte înjumătățite, altele compromise total; vedem fermieri care lasă agricultura locală, vând tot și pleacă să muncească în Vest. Așa cum a făcut și Lucian Suciu, fermier clujean, care a vândut oile și acum e…șantierist în Germania. În timpul ăsta, țipăm că nu avem forță de muncă în agricultura românească, că sunt tot mai bătrâni fermierii care mai sunt, că nu respectăm destul fermierul. Și ce-i cu asta? La vorbe, spuneam, suntem meșteri, la fapte e mai greu. Așa că, de la an la an, o să vedem o agricultură tot mai slăbită, mai firavă, mai restrânsă ca suprafață, cu producții firave. Și o să ne căinăm din nou, aruncând din nou în piață vorbe și păreri de rău, ba chiar și acuzații către ceilalți, de dinainte.
Cum spuneam, nimic nu se schimbă real în România. Ar fi o șansă – fermierii să fie lăsați să se chivernisească singuri, să decidă ei ce le trebuie și când, iar politicienii să se tranforme în niște slujitori publici ai intereselor naționale. Vorbe…Care nu se vor transforma în realitate, pentru că, nu-i așa, nu poți lăsa o țară de capul ei, fără politiceni care să arate cu degetul.
Mă rog, ar fi multe de spus, dar cred că ne cam răcim gura degeaba. Rămâne cum e acum - unii cu problemele, alții cu discursurile. Așa că fermierilor și țăranilor nu le rămâne decât să își poarte singuri de grijă, să se roage pentru ploaie și să aștepte. Totuși, ar mai putea și ei face ceva, și nu e prea complicat. Să se adune cât mai mulți, în jurul unei idei sau unui lider, să pună mână de la mână și să cumpere ei sisteme secundare de irigații. Pe care apoi să le lege la sistemul național, la care ministerul de resort lucrează din greu, după cum aflăm din toate comunicatele. Și care, nu-i așa, crește de la an la an precum voinicul din poveste. Asta e constatarea mea, doar că pare declarație de om politic. Păcat.
Cătălin Lența este jurnalist, realizator de emisiuni la AgroTV. Născut și crescut ”pe asfalt”, trecut pe la BBC, RFI, Radio România Actualități, a devenit, de câțiva ani, fan al agriculturii și fermierilor. Cumpărător și consumator de produse românești
