Din totalul angajaților din Uniunea Europeană, 0,4% sunt detașați în alte state pe baza Directivei CE 71/96 aflată pe agenda publică în ultima vreme (conform analizei privind detașarea lucrătorilor, "Posting of workers", publicată de Directoratul General pentru Ocuparea Forței de Muncă, Afaceri Sociale și Incluziune al Comisiei Europene).
Cifra, concludentă în opinia mea, arată că eventualele modificări ale Directivei nu vor avea impact la scară mare și că, implicit, miza dezbaterii pare să meargă dincolo de actualele propuneri punctuale. În contextul reformării Uniunii și a scenariului Europei cu două viteze, este posibil ca modificarea directivei să fie doar punctul de plecare pentru alte restricții.
Directiva privind detașarea a devenit un subiect fierbinte pentru că aparent răspunde nemulțumirii cetățenilor din vechile state membre față de fluxul mare de migrați din Est care acceptă salarii mai mici și care nu ar contribui la bugetele locale.
Totuși, percepția este cel puțin parțial eronată din cauza confuziei privind statutul angajaților. Lucrătorii mobili sunt de trei tipuri: detașați temporar până la 24 de luni (cei la care se referă directiva), angajați legal de angajatori din statele în care merg și care automat plătesc taxele și respectă toate obligațiile (consecința liberei circulații) și cei care lucrează la negru, fiind angajați fără contract.
Marea masă a lucrătorilor se află în a doua și a treia categorie, nefiind vizați în niciun fel de prevederile acestei directive. Problemele economice și sociale invocate de liderii europeni sunt, eventual, generate de munca la negru, iar în acest caz, singurele care au pârghiile să aplice legea și să controleze sunt autoritățile statale. De ce nu recurg la măsuri drastice, sancționatorii? Probabil pentru că i-ar afecta pe angajatorii din țările lor și, mai ales, pentru că nu au capacitate administrativă, în ciuda supradimensionării aparatelor birocratice.
Prevederile directivei
Revenind la detașare, setul de reglementări europene (Directiva CE 71/96, Regulamentul CE 883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială, etc) acoperă și asigură atât din punct de vedere juridic, cât și fiscal întregul cadru și echitatea pentru toate situațiile de detașare.
Aplicarea regulilor reprezintă prerogativa fiecărui stat membru care le implementează în legislația națională și asigură controlul respectării lor. În același timp, prevederile sunt stricte și oferă multe chei de control. De exemplu, directivei îi sunt asociate obligațiile de conformare din fiecare stat membru chiar înainte ca angajatul să fie detașat, fiind necesară notificarea anterioară a diferitelor autorități competente . Obligațiile privind salariul minim și contribuțiile de asigurări sunt, de asemenea, strict reglementate.
Dacă ne referim la contribuțiile de asigurări și la impresia că detașarea grevează asupra bugetelor din țările care au ratele cele mai înalte de taxare, trebuie precizat că decizia ca o persoană să rămână asigurată în țara de origine după perioada maxim legală de 24 de luni se ia în urma unei analize și corespondențe cu statul în care muncește. Doar cu aprobarea acestuia din urmă, un lucrător poate rămâne asigurat în statul său. Principala modificare discutată acum vizează reducerea perioadei la 12 luni. Însă dacă există comportamente abuzive, fiind depășite 24 luni, ele nu decurg din durata permisă, ci tot de modul în care aceste comportamente sunt controlate de statele gazdă. Pe scurt, există mecanisme de prevenire a abuzurilor de orice fel și, indiferent dacă vor fi 24 sau 12 luni, problema abuzului rămâne.
Ar mai merita menționat că percepția negativă a publicului din statele vestice este alimentată și de un alt fenomen, respectiv al beneficiarilor de asistență socială. Și în acest domeniu fiecare stat are propriile reguli. La fel ca în cazul muncii la negru, situația este generată de cadrul legal din statul respectiv și de controlul exercitat ulterior de autorități. Prin urmare, pot schimba legislația sau o pot aplica mai ferm pe cea existentă fără să depindă de directivele comunitare. Faptul că nu recurg la căile legale se poate explica prin reticența de a nu îi afecta pe propriii cetățeni beneficiari de asistență socială care au drept de vot.
Echitatea asigurărilor sociale
Când vorbim de contribuții de asigurări și asistență socială, ajungem inevitabil la echitatea sistemelor. Nemulțumirea ar fi că lucrătorii din statele care au contribuții mai scăzute ar beneficia de sistemele generoase de asigurări din statele care practică rate mari de taxare. În ceea ce privește detașarea, un studiu al Comisiei Europene (DG Employment, Social Affairs & Inclusion) din 2016 arată că în cazul lucrătorilor detașați nu se observă impact negativ asupra bugetelor.
Câteva date din studiul menționat sunt ilustrative. România are circa 50 mii de lucrători detașați, aproape jumătate fiind în construcții. Circa 43% se aflau în Germania, 15% în Franța, 13% Italia. Analiza arată că directiva își atinge scopul de a acoperi nevoia de muncă (înalt) calificată în anumite domenii temporar fără a crea inechitate.
Pe de altă parte, se poate dezbate pe tema inechității create de lucrătorii estici care acceptă salarii mai mici și care nu fac parte din categoria celor detașați. Totuși, aceștia au adus multe alte beneficii care se văd în creșterea PIB-ului țărilor respective, dar care sunt greu de cuantificat separat.
La rândul său România, de exemplu, a oferit înainte de a adera la UE scutiri de contribuții pentru detașații străini, fiind un paradis fiscal la acea dată.
Desigur, aceste persoane au adus bune practici, know-how etc și este greu de stabilit dacă schimbul a fost perfect echitabil. În fond, rămâne, așa cum spuneam, problema muncii la negru care nu se reglează prin directiva aceasta sau altele, ci prin control.
În concluzie, nu ar trebui exclus nici scenariul în care această modificare discutată acum reprezintă doar vârful icebergului și că intențiile au bătaie mult mai lungă. Actualele propuneri pot pregăti, așa cum am menționat la început, terenul pentru restricții mai ample care poate că au de fapt legătură cu Europa cu două viteze, unul dintre scenariile înaintate de președintele Comisiei Europene.
În această ipoteză țările care au aderat după 2004 vor rămâne în zona care va merge cu viteza a doua și ar putea să nu mai beneficieze de același cadru legislativ și de aceleași beneficii ca vechile state membre. Realist, nu putem să nu ne gândim și la cel mai rău scenariu în care, pentru a regla cu adevărat problema fluxului de lucrători din Est, s-ar reintroduce vizele și controlul la frontiere.
Raluca Bontaș este Partner Deloitte România
