Am o întrebare de o sută de puncte: Ce li se întâmplă politicienilor care mint? Nimic? Cum adică, ei își permit să înșele electoratul cu oferte care mai de care mai abracadabrante, iar după ce ajung la putere se fac că uită ceea ce au promis, fiindcă au imunitate* și legile nu conțin și norma morală?
Cam așa ceva, oamenii politici pot veni în momentul de față cu tot felul de enormități și să nu aibă nicio responsabilitate pentru ceea ce zic. După care e prezentată ca o axiomă ideea că cine se află la putere se erodează. Fără să se ia în calcul că o axiomă e o greșeală atât de veche, încât nu o mai contestă nimeni.
De fapt, cine este la putere se erodează doar dacă nu face ceea ce trebuie. Pornind de la “axioma” că se erodează oricum, însemnă că oricine vine la putere la noi sau preia o funcție importantă în stat nu corespunde demnității cu care a fost învestit.
Ca dovadă că nu e musai ca cei care se află la putere să se erodeze îi aducem în discuție pe premierii care au condus guvernele din Marea Britanie vreme de un deceniu. E vorba, sigur, de Margaret Thatcher, dar și de Tony Blair. Iar Thatcher, numită Doamna de Fier, a avut chiar niște politici pe care nu se poate pune eticheta “populiste”.
Și să nu ne oprim cu exemplele la Regatul Unit. Înainte de a deveni secretar general al NATO, liberalul Anders Fogh Rasmussen a condus guvernul Danemarcei vreme de opt ani, zguduind tabu-ul că statul bunăstării (welfare state) ar fi soluția.
Dar atunci când politicienii apar în fața votanților cu minciuni care de care mai sfruntate, iar mai apoi nu dau socoteală pentru ele, o fac încercând să-și concureze adversarii. Iar în timp ce concurența de piață e continuă, cumpărătorul poate alege între mai mulți vânzători – după cum observau Buchanan și Wagner - concurența politică este intermitentă, o decizie e obligatorie pentru patru ani.
Concurența de piață permite mai multor competitori să existe simultan: acapararea unei părți considerabile din piață de către un vânzător nu neagă unei minorități a cumpărătorilor posibilitatea de a-și alege furnizorul. În schimb, concurența politică e de tipul “totul sau nimic”: acaparând o majoritate a pieței, un singur furnizor devine unic stăpân.
În cazul concurenței de piață, cumpărătorul are o certitudine rezonabilă cu privire la ceea ce achiziționează. Lucru ce nu e valabil în cazul concurenței politice, întrucât cumpărătorul obține aici serviciile unui agent pe care nu-l poate obliga să ia anumite decizii și căruia trebuie să-i delege un grad mare de alegere discreționară. Politicienii nu pot fi trași la răspundere pentru promisiunile lor, așa cum se întâmplă în cazul vânzătorilor privați.
Mai mult, necesitatea ca un politician să obțină cooperarea unei majorități a politicienilor duce la o situație în care votul acordat unui politician e mai puțin clar decât cel primit de o firmă privată.
Principala problemă identificată la nivelul concurenței politice este, așadar, imposibilitatea de a-ți ajusta preferințele. Prin contrast, pe piața de bunuri și servicii nu continui să cumperi de la cel de la care nu mai dorești. Iar în condițiile în care nu-ți poți schimba preferințele, politicianul apelează la șantaj emoțional pentru a te ține alături de el. Adică, atunci când nu reformează sistemul, cum a promis în campania electorală, scoate în evidență faptele reprobabile comise de competitori.
Buchanan și Wagner mai atrag atenția în cartea lor “Democrația în deficit – moștenirea politică a lordului Keynes” că politicienii urmăresc mereu să-și maximzeze câștigul electoral. Încearcă să obțină cât mai multe voturi angajând o serie de cheltuieli bugetare, cu riscul de a pierde sufragiile celor ce plătesc impozite pentru a susține respectivele cheltuieli. După cum se vede, aici intervine eterna problemă a politicianului care nu poate lua încredere și bani din același loc. Din păcate, orientându-se către “pătura” de alegători ce face masă critică, întregul spectru politic alunecă spre stânga.
Luând din ce în ce mai mulți bani pentru a susține cu bunuri publice concurența politică, scad, din cauza taxării, resursele (capital, lichidități) necesare concurenței economice.
Cu alte cuvinte, se alterează forța investițională și mediul de business ca urmare a creșterii statului. Cantitatea de bunuri private scade, iar prețul lor crește.
Ceea ce ni se oferă astăzi fără nicio excepție, în toate țările lumii, e o situație în care nu mai există partide politice în accepțiune clasică, ci doar grupuri de presiune, observă Mises.
Un grup de presiune este unul care dorește să obțină un privilegiu special, pe seama restului populației, ce poate consta într-o subvenție, în legi care să-i împiedice pe alții să intre în competiție cu componenții grupului. Ceea ce-i asigură grupului de presiune o poziție specială. Privilegiul îi oferă acestuia ceea ce li se refuză altora.
Și în fiecare partid există reprezentanți ai grupurilor de presiune, ce sunt mai interesați să coopereze cu reprezentanți ai acelorași grupuri de presiune din partidul rival decât cu alți membrii ai propriului partid.
Iată un context total diferit de cel din din secolele XVIII – XIX, când ideile care i-au călăuzit pe filosofi și avocați să dezvolte fundamentele noului sistem politic porneau de la premisa că țelul ultim asupra căruia toți oamenii decenți ar trebui să i se dedice e bunăstarea întregii țării.
Ei concepeau rivalitatea partidelor ca pe un lucru natural, considerând că-i normal să existe diferențe de opinie privitoare la modul optim de gestionare a treburilor unui stat.
Persoanele care împărtășeau idei similare despre o problemă cooperau, iar asta purta numele de partid. Dar structurile de partid nu erau permanente. Nu depindeau de poziția indivizilor în ansamblul structurii sociale. Ele se puteau modifica atunci când oamenii aflau că pozițiile lor inițiale erau eronate.
Seamănă vreun pic această situație din trecutul virtuos cu cea din ziua de azi? Deloc. De unde trebuie început? De la tragerea la răspundere a politicienilor pentru promisiunile lor, așa cum se întâmplă pe piețe cu vânzătorii privați. Pentru că a minți politicianist nu trebuie perceput ca un lucru absolut obișnuit, ci ca unul foarte grav.
*ARTICOLUL 72 din Constituția României: (1) Deputații și senatorii nu pot fi trași la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.
ARTICOLUL 84: (2) Președintele României se bucură de imunitate. Prevederile articolului 72 alineatul (1) se aplică în mod corespunzător.
