Majoritatea europenilor sunt fericiți că Joe Biden va fi următorul președinte al Statelor Unite. Dacă își dau sau nu seama că politicile economice ale lui Biden vor avea o legătură cu euro și Europa este o altă problemă. Noua administrație americană va dori ca euro să rămână puternic față de dolar pentru a menține economia SUA viguroasă.
Cu scopul de a spori cheltuielile pentru răspunsul la pandemie, mediu și infrastructură, Casa Albă Biden va pune presiune, fără îndoială, pe Rezerva Federală SUA pentru a menține valoarea dolarului scăzută, indiferent de cât de mult stimul fiscal se poate scoate din Congres. Și după ce a făcut atât de multe favoruri lui Donald Trump, președintele Fed, Jay Powell nu va fi în poziția de a-l refuza pe Biden. În acest context, a fost o lovitură de geniu pentru Biden să o numească pe Janet Yellen în funcția de secretar al Trezoreriei. În calitate de predecesor al lui Powell la Fed, ea are încă o influență semnificativă acolo. Din motive întemeiate, Wall Street pariază puternic împotriva dolarului american pentru următorul an sau chiar doi.
Așteptata abordare politică a lui Biden va avea un efect dramatic asupra economiei europene, care rămâne puternic dependentă de exporturi. În 2019, exporturile au reprezentat 46,9% din PIB-ul Germaniei, 31,8% din PIB-ul Franței și 31,5% din cel italian. Europenii nu își pot permite să rămână în dorul lelii și doar să privească creșterea monedei euro până la punctul în care le va strangula exporturile. Cea mai bună soluție ar fi ca Germania să desfășoare un stimul fiscal, întrucât acest lucru ar „internaliza” o bună parte din comerțul UE, făcând astfel nerelevantă aprecierea euro față de alte valute. În loc să exporte în SUA, italienii ar putea exporta mai mult către Germania și alte țări nordice din zona euro, deoarece stimulentul suplimentar va fi furnizat astfel mijloacele pentru creșterea achizițiilor din sud. Europenii au o piață internă imensă; este timpul să-l folosească, chiar dacă numai pentru a lupta împotriva unui euro galopant care altfel ar putea diviza Uniunea Europeană.
La fel cum SUA au forțat relaxarea cantitativă a Europei pentru a-și salva propria economie de la un euro supraevaluat în 2014, politicile lui Biden sunt pe cale să forțeze din același motiv o politică fiscală expansivă a germanilor. Dacă se va întâmpla, factorul decisiv de această dată va fi Brexit. Dacă Regatul Unit nu ar fi ieșit din UE, șansele pentru stimularea fiscală germană și un nou model de comerț internalizat al UE ar fi fost aproape de zero.
După cum i-a declarat Karl Kaiser, fost director al Consiliului german pentru relații externe, într-un interviu acordat lui Roger Cohen, de la New York Times, „Brexit-ul l-a făcut pe cancelarul german Angela Merkel dispus să abandoneze poziții care erau sacre”. Merkel se temea că și alții vor părăsi UE dacă Germania nu își va schimba politicile financiare. În același sens, noul fond de recuperare al UE de 750 miliarde EUR, probabil cea mai mare realizare a lui Merkel, nu s-ar fi întâmplat dacă britanicii ar fi rămas în blocul european. După cum explică Cohen, „Uniunea Europeană poate acum să împrumute așa cum o face un guvern - un pas către o statură suverană și un mijloc de finanțare a fondului de recuperare de pe urma pandemiei de 918 miliarde de dolari pe care o prezență britanică probabil l-ar fi blocat”.
S-ar părea că britanicii au părăsit UE chiar la momentul potrivit. Noul președinte american, care se confruntă cu o serie de cerințe politice urgente la domiciliu, va fi într-o poziție puternică de a-i împinge pe germani exact în direcția în care trebuie să meargă - către un nou model de stimulare fiscală mai mare a UE și de comerț interiorizat. Întrucât această schimbare - care s-ar putea dovedi un antidot puternic împotriva populismului european - ar contribui la armonizarea relațiilor SUA-UE și ar aduce beneficii atât pentru economia SUA, cât și pentru cele europene, nimeni din Washington DC sau Bruxelles nu ar trebui să verse lacrimi pentru plecarea Marii Britanii. Este posibil ca germanii să nu fie dornici să adopte un model comercial interiorizat, dar ar trebui să recunoască faptul că Brexit, în acest caz, este bun pentru Europa. A introdus posibilitatea unui model mixt de politică fiscală și monetară care va fi mult mai eficient decât abordarea strict monetară care a dominat procesul de elaborare a politicilor UE de la criza financiară din 2008 încoace.
Da, Banca Centrală Europeană a făcut minuni cu politica sa monetară expansivă din ultimii zeci de ani. Președintele BCE, Christine Lagarde și predecesorul său, Mario Draghi, au un merit deosebit pentru deciziile lor politice îndrăznețe. Odată cu scăderea dramatică a randamentului obligațiunilor suverane între țările din zona euro din nord și sud, BCE a reușit pentru prima dată să integreze financiar cele două regiuni. Mai mult, randamentele activelor periferice cu risc mai mare au atins sau sunt aproape să atingă minimele istorice.
Aceste evoluții financiare au fost excelente pentru unitatea și solidaritatea europeană. Dar istoria arată că politica monetară de una singură nu este în stare să asigure o creștere economică puternică. Deși euro continuă să atingă noi cote, economia europeană este în criză, iar BCE își depășește în mod constant obiectivul de inflație de „sub, dar aproape de, 2%”. În șapte din ultimii opt ani, inflația a fost mai aproape de 1% decât 2%, iar piața se așteaptă ca această tendință să se manifeste și în următorul deceniu.
Asta e inacceptabil. Din fericire, permițând introducerea politicii fiscale în mixul de politici al UE, Brexit este exact ceea ce Europa are nevoie pentru a urmări o politică de stabilizare macroeconomică mai eficientă și pentru a face față unei politici valutare de tip „vecinul-tău-cerșetor”din partea Fed.
Melvyn Krauss este expert senior la Hoover Institution de la Universitatea Stanford
Copyright: Project Syndicate, 2021.
Traducere și adaptare: Daniel Apostol / ClubEconomic.ro
Foto autor: http://ednet.project-syndicate.org/author_photo/c/0/4/3519.png
