Un cunoscut om de afaceri al cărui business s-a dovedit in corpore falit, dar el e prosper pe persoană fizică, sugera - în urmă cu cinci ani - că românii, care n-au furat, nu i-a dus capul s-o facă, nu că n-ar fi vrut.
El surprindea destul de bine viciile societății. Sunt foarte puțini cei care ar fi putut să fure, dar n-au vrut. Cei mai mulți au vrut să fure, dar n-au putut. Motiv pentru care ei spun cu admirație despre hoți: “Uite ăștia-s șmecheri rău!”.
În fine, cei care au vrut să fure și au și putut tac mâlc, disciplinat, chiar și atunci când ies din pușcărie. Cu unele mici excepții, ca cea de față, care o fac ca să li se pună eticheta de genial printre cei “șmecheri rău”.
Mai important este însă mesajul transmis, că sunt exploatate viciile de legislație și că aceasta ar trebui corectată ca să nu se mai fure.
Din păcate, e mică probabilitatea ca legislația să se schimbe pentru a nu mai permite exploatarea viciilor la modul oneros, iar cu ceea ce rămânem după astfel de declarații sunt doar efectele negativ din punct de vedere educațional. Tinerii apreciază că se pot realiza dacă dau două-trei tunuri, nu contează dacă stau 3-4 ani la răcoare după aia, cât timp rămân cu banii.
Acestea fiind zice despre hoție, șmecherie și prostie, poate c-ar fi bine să trecem la declarația unui al doilea businessman român. El afirmă că preferă un hoț unui prost, pentru că după el mai rămâne ceva. Chiar dacă în locurile în care a acționat primul om de afaceri, înfloritor ca persoană, dar mofluz ca business, nici iarba nu mai crește.
Totuși nu asupra acestui aspect vreau să mă concentrez, ci că la noi și proștii fură, cum s-a întâmplat începând din 2005. După care vin analiștii să producă argumente care să explice evoluțiile macro, numai și numai să nu se vorbească de prostie.
Iată deci hiba din discurs, împărțirea între hoți și proști, de parcă la noi au furat doar primii!
Sigur că peste tot în lume cine-i deștept merită să aibă mai mult, iar atunci când fură cineva cu deficit educațional nu-și pune problema nici cât fură, nici de unde. Tocmai de aceea însă nu trebuia încălcată cutuma și să-i fie permis oricui să fure.
Dar asta s-a întâmplat tocmai pentru că România e un stat social, așa cum scrie în Constituție. Într-o asemenea țară au loc derogări de la responsabilizarea decidenților și mișcările autointitulate liberale sunt conduse de persoane ce încearcă să salveze aparențele cu discursuri sforăitoare, sărace în elemente doctrinare, ce nu-și pun niciun moment problema să se ia “la trântă” cu solidaritatea socială.
În statul egalitarist România cei care acumulează avere spun că-i bine că nu dau doar ei bani pentru ceea ce s-a furat, iar cei săraci sunt mulțumiți că unora nu le e foarte bine.
Ajungem și în cazul celei de a doua luări de poziție la faptul că nu există nicio grijă legată de educație și de avantajul comparativ pe care-l conferă. Element pe care-l găsim însă în discursurile interbelice, când Brătianu subliniază că între o persoană educată și necinstită, și una mai puțin educată, dar cinstită, o preferă pe cea de a doua.
Zicerile vădesc cum era văzut în interbelic mediul politic, și care e acum viziunea unui om de afaceri despre mediului de business. Cele două maxime nu sunt însă opozabile, fiindcă dincolo de educație și inteligență Brătianu atrage atenția asupra caracterului.
Iar comparația cu perioada interbelică și cea actuală are sens pentru a răspunde mai ales la întrebări ou vs găină. Atunci când ai o găină cu ouă de aur e nevoie să o administrezi? Da, dar cu condiția ca managementul să fie mai deștept decât găina.
Dacă el încearcă să o păcălească sau să o constrângă, cum s-a văzut, ea poate să nu mai facă ouă de aur.
Dacă intervin circumstanțe agravante, adică la slăbiciunea managerială se adaugă interesele personale și de grup, starea de indispoziție a găinii cu ouă de aur poate crește mai mult și mai repede.
Din nefericire, în acest moment în societate toate reperele sunt mimate, de la democrație, la capitalism și justiție. Pentru ca găina să continue să facă ouă de aur are nevoie de transparență democratică și de piețe, repere autentice, nu simulate.
