S-a scris și se scrie mult și uneori chiar și bine pe tematica Conferinței noastre de astăzi ”Familia. Dinamică și redimensionare”. Inclusiv cele 13 teme abordate în sesiunea actuală, care sunt convins că ne vor fi folositoare, ca de altfel, cum spuneau colegii în cuvântul de deschidere, și apariția în peisajul publicisticii juridice a unei Reviste de Dreptul Familiei sunt necesare și binevenite.
Tema, așa cum subliniam, este importantă, incitantă, actuală și chiar necesară, iar abordarea ei la inițiativa celor doi specialiști (prof. dr. Călina Jugastru și jud. dr. Ioan Ilieș Neamț), în colaborare și sub auspiciile editurii Universul Juridic, aduce cu sine multe și subtile elemente de erudiție, dar și de actualitate juridică și nu numai.
Eu mi-am propus astăzi, invitat fiind de către organizatori, să „gândesc cu voce tare” și în puține și sărace cuvinte să vă vorbesc, și nu oricum, despre iubirea în căsătorie și familie, dar…și în afara ei.
Delicată, interpretabilă, cu zeci sau sute de fațete, abordarea noțiunii de iubire înseamnă și asumarea unui risc. Dacă se întâmplă ca uneori să afirm într-o manieră autoritară și ușor dogmatică ideile mele despre iubire, fac aceasta, mai curând, de dragul limpezimii decât din dorința de a mă erija într-un vizionar sau un oracol.
Gândurile mele de astăzi, ușor disparate, sunt către o invitație la a reflecta asupra felului în care percepem iubirea și în care alegem să răspundem la dinamica trăită dintre emoțiile și practicile noastre pe de o parte și așteptările sociale pe de alta.
Cred că fiecare dintre noi, în primul rând ca oameni și ca juriști, cât și forurile academice sau administrative nu ar trebui să aștepte invitație specială la implicare și desigur nu ar trebui să accepte în mod pasiv să treacă timpul, fără să avem și o latură reflexivă despre cum se trăiesc astăzi așteptările și idealurile sociale, despre cum se iubește, ce este și ce nu este acceptabil în iubire și cum trebuie organizate relațiile apropiate dintre iubiți, soți, membrii familiei și alte persoane.
Care este locul iubirii în compoziția valorii morale și juridice a căsătoriei, a familiei și în afara ei? Sunt absolut convins că mulți dintre noi considerăm că iubirea este o emoție incontrolabilă dincolo de rațiune, însă, ne place sau nu, trebuie să fim conștienți că felul în care răspundem la emoții este influențat socio-cultural, într-atât de mult încât până și alegerea de a recunoaște o emoție specială, unică… anume că este exact iubire, este determinat de ceea ce este considerat acceptabil și dezirabil social.
Cred că purtăm în noi cu toții ceva foarte puternic și apreciez că realitatea aceasta de netăgăduit din noi este în fapt cea mai mare energie a noastră: energia iubirii. Această iubire este asemenea unui culcuș cald în inima noastră și provine din percepțiile și inteligența fiecăruia. Iubirea este ca un extaz deloc vizibil, un extaz interior. Voința de a iubi din noi sălășluiește în adâncul iubirii. Totdeauna, iubirea plenară, îmbinarea celor două (cea spirituală și cea pasională) se dezvoltă și în imaginativul nostru, devenind o iubire romantică. E frumos să visezi pe cineva care te iubește în chip cu totul ideal, dar este și cumplit, pentru că nu poate fi departe ziua, luna sau anul în care te trezești și îți dai seama că iubești un ideal și nu cu adevărat o persoană. Și uite așa idealul poate deveni rivalul iubirii. Am putea discuta mult pe această temă și ar trebui să ne oprim la atracția dintre soți. Spun aici că „atracția” înseamnă a atrage o iubire, a vorbi despre instinct sau ceea ce unii filosofi numesc iubirea sacră, despre care aceeași învățați spun că ea… „nu este întotdeauna în căsătorie, deși uneori ea poate exista între soți, apreciindu-se că efectuarea distincției cuvenite între sacru și profan și între profan și obscen este de cea mai mare importanță pentru existența iubirii în căsătorie sau în afara ei”.
Cred sincer în ideea, pare-se demodată, că pentru căsătorie existența iubirii este esențială. Cine dorește mă poate contrazice.
Mai subliniez că, referindu-se la iubirea dintre soți, Kahlil Gibran[2] profețind… scria „când iubirea vă face semn urmați-i îndemnul/chiar dacă drumurile-i sunt grele și prăpăstioase /și când aripile-i vă cuprind supuneți-vă ei. /Chiar dacă sabia ascunsă în penaju-i v-ar putea răni,/ iar când vă vorbește dați-i crezare” și continuând despre căsătorie cuvintele Profetului glăsuiesc: „v-ați născut împreună și împreună veți rămâne pentru totdeauna…./da, veți fi împreună până și în tăcuta memorie a lui Dumnezeu,/ dar e bine să existe spațiul în acest împreună al vostru/ pentru ca vânturile cerului să poată dansa printre voi/. Iubiți-vă unul pe altul, dar nu faceți din iubire opreliște”.
Constatăm că, în aproape toate culturile, iubirea este o relație de intimitate între doi oameni, relație în cadrul căreia convențiile ce guvernează alte relații sunt lăsate deoparte. În această privință, ea sugerează deja, chiar dacă numai simbolic, iubirea sacră mai degrabă decât cea profană, iar faptul că îndrăgostiții își scot hainele când sunt împreună este deja un semn că își scot măștile personale și ies din rol. Dacă tot vorbim despre căsătorie analizând instituția, inclusiv istoric, constatăm că aceasta, în sorgintea ei, include concepte juridice și sociale de origine ebraică, anumite concepte grecești sau eseniene legate de castitatea morală și spirituală și vagi influențe indiene ce au fost greșit interpretate. Conglomeratul rezultat a fost atât de încâlcit încât simpla enumerare a factorilor principali care au intrat în joc ne-ar putea ajuta prea puțin să luminăm inițiala harababură înspăimântătoare. Examinându-le, putem desprinde câteva idei cum ar fi:
Ideea ebraică după care universul fizic este din fire bun;
Ideea orfică și conceptul indian prost înțeles potrivit cărora universul fizic e rău;
Concepția ebraică asupra căsătoriei ca un aranjament familial privitor la proprietate;
Ideea ebraică asupra caracterului sacru al procreației, datoria oamenilor de a se înmulți și păcatul reprezentat de risipirea sămânței omenești fără finalitate procreativă;
Ideea orfică eseniană-indiană a retragerii din trup prin refuzul procreării, marea sacralitate asociată virginității;
Ideea ebraică potrivit căreia păcatul adulterului reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate;
Tradiția greco-indiană potrivit căreia Sfântul se abține de la orice implicare socială;
Ideea ebraică potrivit căreia convențiile sociale reprezintă legile lui Dumnezeu;
Ideea cristică potrivit căreia femeile au unele drepturi, fiind egale cu bărbații măcar prin gândul că au suflete.
Reamintesc că biserica primară a combinat toți acești factori diferiți păstrând ideea legalistă asupra căsătoriei considerând-o un aranjament familial, restricționând-o la o singură soție, scoțând practic, divorțul în afara legii, din respect pentru drepturile femeilor.
Revenind la realitatea zilelor noastre este evident că trăim într-o cultură a temporalului în care din ce în ce mai mulți oameni renunță la căsătorie, în forma ei de angajament public, preferând parteneriatele de tot felul. Această aproape revoluție, referitoare la comportamente și moravuri a fluturat adesea sub drapelul libertății, însă se apreciază de către Marile Spirite ale lumii contemporane că a adus cu sine devastarea spirituală și materială a multor familii mai vechi sau mai noi.
Toate acestea au fost posibile chiar în condițiile în care există la nivel planetar o recunoaștere a instituției căsătoriei și a importanței familiilor ca unitate de bază a societății. De aceea, încă, sondajele arată că iubirea romantică împlinită prin căsătorie este considerată relația centrală a vieții de adult. Eu cred că alegerea socială de a plasa relația de iubire romantică heterosexuală în centrul vieții de adult este o relație normală pentru oameni, este împărtășită de cvasi majoritatea lor și că ea are caracter normativ, în sensul că trebuie să o cultivăm preferențial față de alte tipuri de relații. Până la urmă iubirea este cea care este sursa valorii morale a relațiilor intime între oameni. Din acest punct de vedere apreciez că nu este neapărat necesar să ne facem griji dinspre amenințările la adresa familiei, ci doar în măsura în care acestea sunt amenințări la adresa iubirii. Ceea ce au special relațiile într-o familie este evident sentimentul iubirii. Cei mai mulți dintre oameni se nasc într-o familie în cadrul unor relații deja existente între membrii familiei. Unii oameni ne vor iubi pentru că suntem copiii copiilor sau ai fraților și ne-au cunoscut de când eram mici și nu neapărat ușor de tolerat. Pe măsura ce ne maturizăm, s-ar putea să nu împărtășim aceleași perspective asupra lumii (de multe ori) ca membrii familiei în care am fost crescuți.
Actualitatea ne arată că trăim într-o perioadă în care oamenii, ca și societățile umane organizate se află într-o criză spirituală, morală și juridică, chiar și lucrurile cele mai importante, esențiale pentru existența vieții și civilizației actuale, fiind privite adeseori doar formal. Constatăm că din punct de vedere moral, afectiv și al dreptului la întemeierea familiei nu există nicio diferență relevantă între partenerii de viață căsătoriți legal și între cei implicați într-un parteneriat consensual intitulat, în cele mai multe reglementări, parteneriat civil. Ultimele decizii ale CCR constată că există viață de familie și în cazul unor relații de fapt echivalente căsătoriei, numite concubinaj și mai nou, așa cum subliniam, parteneriate civile. „Relația pe care o are un cuplu format din persoane de același sex intră în sfera de viață privată precum și a noțiunii de viață de familie, asemenea relației stabilite într-un cuplu heterosexual, fapt ce determină incidența protecției dreptului fundamental la viața privată și de familie” (art. 7 Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, art. 8 Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 26 Constituția României) și continuă Decizia nr. 534/2018 a CCR, „bucurându-se de viață privată și de familie, persoanele de același sex, care formează cupluri stabile, au dreptul de a-și exprima personalitatea în interiorul acestor relații și de a beneficia, în timp și prin mijloacele prevăzute de lege, de o recunoaștere legală și judiciară a drepturilor și îndatoririlor corespunzătoare”. Este ideea care ar asigura dreptul legal la asociere și la întemeierea unei familii bazate pe persoane de același sex, fie ele femei sau bărbați. Din acest punct de vedere ea vine în evidentă contradicție cu ceea ce cu toții cunoaștem că reprezintă formula naturală universală și ancestrală a uniunii dintre un bărbat si o femeie, în vederea împlinirii, înscrise în ADN-ul speciei umane, a „misiunii de procreare”, continuare și supraviețuire. Este, conform scopului ființării sale, infailibilă, incontestabilă și inatacabilă de vreo idee, părere sau concepție umană potrivnică. Așa cum am mai evidențiat într-o lucrare, publicată în urmă cu aproape 20 ani, uniunea dintre un bărbat și o femeie a fost celebrată din vremuri considerate imemoriale, prin ritualuri specifice indiferent de religii sau obiceiuri păgâne fiind investită cu o aură simbolică și sacrală. Biserica creștină a înglobat-o și ea în taina celor Șapte Sacramente. Ca atare astăzi este universală aprecierea că fără binecuvântarea Bisericii nicio familie creștină nu crede că se poate bucura de împlinirea harică și omenească. În sfârșit, dar nu neapărat în ultimul rând, familia naturală așa numită tradițională se bucură de drepturi materiale, sociale și succesorale prevăzute în acte normative specifice sau constituționale. Totuși, și subliniez aceasta doar în sensul limpezirii, în prezenta comunicare, dincolo de considerentele generale și unanim acceptate, peste cele fragmentar redate astăzi, la baza unei uniuni naturale se mai află ceva indispensabil, ireductibil și nepieritor: iubirea (L’amor che move il sole e l’altre stelle). Nimeni și nimic nu poate confisca în nume propriu sau în baza unei legi (inclusiv decizie CCR) cea mai profundă trăsătură sufletească a ființei umane. Fără iubire viața însăși ar fi ca un nor de cenușă, ternă, amară și de netrăit.
În fapt, ce doresc persoanele adepte ale așa zisei „diversități”? Vor în realitate recunoașterea de către societate a dreptului de a iubi și de a fi iubit, de a forma un cuplu care să reprezinte nucleul unei conviețuiri agreate, liber consimțite si îndreptățite, însoțite de combustia gândului generos și nobil transcris sub deviza „ce e al meu e și al tău și ce e al tău e și al meu”, indiferent de sexul celui care împărtășește și trăiește acest drept. De aceea, apreciez că prin Decizia CCR amintită s-a urmărit, de către judecătorii constituționali, asigurarea măcar e unei aparențe de legalitate vizând poate protecția sau nevoia de siguranță ca și cum aventura conviețuirii în doi (indiferent cum sunt acești doi) nu ar putea sub nicio formă fi interzisă sau contestată. De bucurii, satisfacții și recompense avem nevoie cu toții în egală măsură. Drept urmare adepții diversității văduviți de speranța oricărei genealogii și izgoniți din orice spațiu al mântuirii, trăiesc, se bucură și, asemenea nouă, doresc să dea și să primească iubire.
Nimic nu este mai străin în intenția mea, decât pledarea pentru întoarcerea obligatorie la tipul de iubire tradițională dar și pentru abordarea evoluției și progresului. Apreciez că pentru a cunoaște viitorul iubirii inclusiv în plan legislativ, în căsătorie, familie și în afara ei ar trebui să o cunoaștem așa cum „un bărbat cunoaște o femeie” în sensul arhaic al termenului, cu toată calda imprecizie a contactului imediat.
La finalul acestei intervenții trimit către dumneavoastră ecoul unei întrebări pe care mi-am pus-o: Câte dintre temele Conferinței noastre de astăzi ar mai fi actuale dacă între oameni, în căsătorie, în familie și în afara ei ar exista cu adevărat iubire… sacră sau profană?
Material Legal Marketing
