Normalitate în asigurări: prime mici, pace între brokeri și asigurători, condiții de asigurare laxe, piață în creștere.Toată lumea zburdă fericită spre profituri și cote de piață…. Oare prime mari, condiții restrictive, piață contractată, încleștări dure între brokeri și asigurători și pierderi masive în piață nu reprezintă tot normalitate? Ei bine, primul caz reprezintă caracteristicile unei piețe ‘soft’ și cel de-al doilea caracterizează o piață ‘hard’. Ambele sunt normale pentru o piață de asigurări.
A spune că una este normală și celalaltă anormală este ca și cum ai spune că în economie nu există recesiune ci doar boom economic. Și piața de asigurări este ciclică.Se supraîncălzește atunci când asigurătorii coboară primele mult sub cele tehnice, apar daunele mult peste cele estimate și pierderile urcă la cer.
În acel moment apare ‘recesiunea’ în piața de asigurări iar efectele ‘macroeconomice’ ale acesteia sunt creșterea primelor (‘ inflația’), ieșirea unor asigurători de pe piață (‘șomajul’) și luptele drastice între asigurători și brokeri (‘greve, mișcări sociale’), până când profiturile revin din nou la un nivel normal și atunci se reia ciclul pieței. Românii au resimțit piața hard din plin în ultimii 4-5 ani, nefiind obișnuiți cu ciclicitatea pieței de asigurări… Acum se bucură din nou de o piață soft ceea ce nu e rău…
Dar trebuie să fie conștienți că nu va dura la infinit… Daunele nu cunosc decât regulile ‘managementului de risc’ nicidecum ale cotelor de piață mari, ale prețurilor mici ale asigurătorilor sau a dorinței politicienilor și că atare reversul către o piață hard poate avea loc indiferent dacă place sau nu consumatorilor de asigurări… Este o chestiune de timp… poate să dureze câteva luni sau poate să dureze ani, dar la un moment dat se va întâmplă…
Mecanismele piețelor de asigurări trebuie lăsate să funcționeze. În mod uzual nu este nevoie de intervenții masive din partea nimănui, căci ele se autoreglează. Dar există și momente în care apar distorsiuni mari datorate percepției greșite asupra riscurilor, aversiunii față de risc sau efectelor conexe pe care le au cu alte piețe cum ar fi cea imobiliară sau cu economia în general. În continuare vă voi da câteva exemple pentru a înțelege când este de necesară intervenția statului.
1. După atacul terorist din 11 Septembrie 2001 toți asigurătorii din SUA au căpătat o aversiune masivă față de riscul de terorism și au încetat efectiv să îl subscrie. Conform calculelor actuariale probabilitatea să se fi întâmplat un nou act terorist similar cu cel din 2001 ar fi fost probabil mai mică decât un tsunami să distrugă New York-ul, dar asigurătorii deveniseră subiectivi și, împinși de acționari, au început să iasă de pe această piață. Efectul? Nimeni în SUA ce dorea să facă o investiție imobiliară nu mai putea lua un credit de la o banca căci avea că precondiție să aibă încheiată o polița de terrorism. Că atare economia ar fi avut de suferit. În acest caz statul federal american a creat un mecanism de reasigurare pentru asigurătorii din SUA numit TRIA (engl. Terrorism Risk Insurance Act) prin care dacă daunele însumate datorate unui atac terorist depășeau 100 de miliarde de dolari / eveniment / total piață de asigurări, statul ar fi plătit toate daunele ce depășeau această limita cu o retenție proprie a asigurătorilor. În felul acesta s-a deblocat piață de creditare cu efecte benefice pentru economie.
2. Pentru statele ce au ieșire spre Golful Mexic este aproape o certitudine că pot fi lovite de un uragan ceea ce s-a și văzut în această vara când cel puțin 2 uragane (Harvey și Irma) au produs cele mai mari daune din ultimii 35 de ani rezidenților din zonele de coasta din Texas și Florida. Dacă riscul catastrofic de furtună (uragan) depășește probabilitatea de 1% de a se produce asigurătorii comerciali nu-l mai subscriu ceea ce este normal – ar fi un fel de charity, practic ‘ar scoate bani din buzunar’ (nu ar încasa o prima) în momentul în care ar emite o polița. La fel că în cazul precedent băncile au început pe la sfarstiul anilor 60’ începutul anilor ‘70 să nu mai crediteze investițiile imobiliare ce nu aveau acoperit asigurat riscul de furtună, iar statul, pentru a nu bloca economia a creat o societate de asigurări (acționar 100% statul) pentru a acoperi doar atât: riscul de furtună.
Deoarece nu dorea să facă altceva decât subscriere pentru riscul de furtună (nu era un competitor pentru piață comercială ci o ‘soluție de salvare’) acest asigurător de stat folosea că distribuție și regularizare a daunelor asigurătorii comerciali. Acest asigurător funcționează neîntrerupt de când a fost creat până în zilele noastre. Nu oricine poate să acceadă o asigurare pentru riscul de furtună de la acest asigurător. Este necesar că o clădire să respecte codurile din construcții (pe care statele le-au înăsprit cu timpul ținând cont de severitatea Uraganelor din această zona geografică) pentru a face clădirile mai rezistente la furtuni. Practic s-a deblocat creditarea, iar prin impunerea unor condiții mai stricte de construcții s-a îmbunătățit managementul riscului de furtună pentru asigurați. Primele oferite de asigurătorul de stat nu sunt subvenționate în niciun fel – ele se calculează corect actuarial ținând cont atât de calitatea riscului fiecărui asigurat cât și de costurile de distribuție și de regularizare a daunelor.
Cele de sus sunt doar câteva exemple din care reies câteva idei din care cred că avem de învățat și noi în România. Prima este că distorsiunile trebuie corectate de stat doar în cazul în care întradevăr produc efecte negative în economie. A două că piețele trebuie lăsate să funcționeze cât mai liber și a treia că statul trebuie să acționeze doar când nu mai există absolut nicio posibilitate că piață liberă să găsească o soluție la problemele asiguraților.
Paul Dumitru este unul dintre puținii specialiști în asigurări din România care deține certificarea Chartered Property Casualty Underwriter (CPCU).
