Educația financiară a românilor a trecut pe “repede înainte” în ultimele zile, în condițiile în care vedeta spațiului public a fost un indicator financiar, ROBOR, a cărui existență nu preocupa prea multă lume până de curând. Poate cu excepția unora dintre cei care au luat credite cu dobândă variabilă în lei. Din păcate, discuțiile pe tema acestei dobanzi, ROBOR, au sfârșit într-o hărmălaie din care nu se mai înțelege mare lucru. Să încercăm să punem cu luciditate lucrurile la locul lor.
Băncile tranzacționează bani pe piața interbancară. Adică se împrumută unele pe altele, la diferite maturități. Dau bani la o dobândă și primesc bani la altă dobândă, mai mică, creându-și astfel o marjă de profit. Media fiecărui tip de rate practicate de bănci poartă numele de ROBOR pentru dobânzile la banii împrumutați și, respectiv, ROBID pentru dobânzile la banii primiți, dobânzi care au valori diferite pentru maturități diferite. Prima dobândă este cea de care s-au legat dobânzile variabile la creditele în lei, mai ales de ROBOR-ul la 3 luni sau la 6 luni. Din acest motiv, creșterea lui "rapidă" a alertat la maxim toată lumea, de la “vlădică la opincă”.
Are rapiditatea vreo relevanță? Foarte scăzută atâta vreme cât dobânzile variabile se actualizează la fiecare 3 sau 6 luni. Deci aceeași variație în 3 luni ar fi avut aproape același impact.
Este anormală? Și chiar este BNR de învinuit pentru așa ceva? BNR are ce își reproșa, dar cu totul altceva decât se insinuează zilele acestea.
De ani buni, BNR a acceptat ca atât ROBID-ul cât și ROBOR-ul să aibă valori mult mai mici decât dobânda sa “cheie”, ducând-o astfel în derizoriu. Într-o piață monetară normală, cele două dobânzi, ROBOR și ROBID, ar fi trebuit să se găsească în preajma dobânzii-cheie, care este “cheie” tocmai pentru că ar trebui să fie o ancoră pentru dobânzile de pe piața interbancară.
Nu a fost cazul României. Pe baza dobânzilor efective de pe piața interbancară, dobânda-cheie a României a fost mai degrabă de 0,5-0,75% și nicidecum de 1,75%, nivelul actual. BNR nu ar fi trebuit să permită ca asta să se întample pe termen lung și să ducă înspre irelevanță propria dobânda-cheie.
Există însă o scuză pentru asta? Da. Scuza se referă la obsesia istorică a românilor, și implicit și a BNR, pentru cursul de schimb. În piețele financiare ortodoxe, băncile centrale cultivă stabilitatea dobânzilor, ancorându-le în dobânzile-cheie, și permit volatilitate cursului. Nu e nevoie să ajungeți în Occident ca să constatați acest lucru. Polonia este un exemplu grăitor.
BNR însă a procedat în mod constant pe dos. A permis volatilitatea dobânzilor pentru a cultiva stabilitatea cursului. Asta a făcut ca dobânda-cheie să devină pur decorativă. Nu mai era o ancoră.
Atâta vreme cât ponderea creditelor în euro era atât de mare, o astfel de abordare putea fi oarecum justificată. Însă odată cu mutarea populației de pe creditele în euro către cele în lei, BNR ar fi trebuit să își schimbe prioritățile și să ancoreze dobânzile în lei în dobânda de politică monetară. Nu a făcut-o și acesta este motivul pentru care acum este acuzată în mod eronat pentru creșterea ROBOR-ului.
Eronat, întrucât creșterea este absolut normală. Atunci când ai o dobândă cheie de 1,75%, locul ROBOR este acolo, sus, lângă 1,75%, și nicidecum la valorile atât de mici pe care le-am avut până acum. Ar fi trebuit BNR să intervină ca să prevină creșterea?
Nu avea cum! Pentru că intervențiile BNR se fac la nivelul dobânzii-cheie, adică de 1,75%. Deci cine ar fi vrut să se facă repo cu BNR (să împrumute bani la schimb cu titluri de stat) la 1,75%, când putea lua bani din piață la dobânzi mai mari decât cele precedente, dar încă sub 1,75%? Acesta este și motivul pentru care BNR a intervenit abia marți în piață, doar după ce ROBOR a depășit valoarea dobânzii cheie. Acum da, avea sens să o facă! Dar în nicun caz mai devreme, în pofida indignării publice.
Vestea proastă pentru unii este că, prin intervențiile sale directe în piață, BNR va putea doar să împiedice creșterea peste 1,75%. Împingerea mult mai jos s-ar putea realiza doar indirect, prin eliberarea unei părți din rezervele pe care băncile le țin la BNR. Ceea ce ar însemna un plus de lichiditate în piața monetară. Dar în condițiile în care inflația dă semnale clare de creștere susținută, orice bancă centrală își ascute armele. Și asta este ceea ce ar fi normal să facă și BNR.
Un prim pas a fost făcut marți prin îngustarea coridorului de fluctuație a dobânzilor, încă mult prea mare din punctul meu de vedere, astfel încât dobânzile să se apropie de dobânda-cheie. Această convergență ar terebui să ducă la dobânzi în creștere pentru depozitele bancare, dar și pentru creditele în lei. Așa domolește politica monetară consumul excesiv și supraîncălzirea economică. Pasul următor, probabil spre sfârșitul acestui an sau începutul anului următor, va fi creșterea dobânzii-cheie însăși. Nicio surpriză… Știm că guvernatorul a fost tradițional dușmanul dobânzilor real negative, adică mai mici decât rata inflației.
Deci potențial de scădere a ROBOR? Foarte mic. Potențial de creștere? Foarte mare și e normal să fie așa. La pachet însa și cu o creștere a volatilității cursului de schimb.
Radu Crăciun este președintele BCR Pensii și autor al blogului www.raducraciun.ro
28 noiembrie - Profit Financial.forum
